Crochiuri facute la lumina admiratiei

Cuvintele de mai jos sunt o rememorare afectiva a intalnirii cu doua constiinte/scriitori ale /ai natiunii romane. Fiind vorba de afectiv, partea riguroasa a interviurilor radiofonice s-a evaporat in eter, asa cum se intampla de multe ori cu intalnirile mediate de …microfon.

Grigore Vieru si Vasile Tarateanu fascineaza prin devotamentul pentru adevarul limbii si istoriei romanesti. Iar inima, ea stie ca martirii sunt printre noi si nici nu-i atat de greu sa-i atingi si sa-i asculti.

Primele intalniri cu academicianul Grigore Vieru au fost prin mijlocirea (cum altfel?) cuvantului scris. Prin poeziile care veneau tumultoase din suferintele , abisul trait sub comunism.Si nu chiar orice fel de comunism. Tocmai cel de factura sovietica, care inventeaza natiuni noi si limbi noi. Din Siberii de gheata, la sfarsitul secolului XX, se intoarce acasa Dumnezeu. Odata cu El vin dorinta si implinirea libertatii. O libertate cazuta insa in mana oamenilor, deci, una deformata. Asa, schioapa cum a devenit democratia (egalata de noi cu idea de libertate) ne-a dat ocazia sa ne vedem fratii. Sa facem un pod de flori. Si de sperante. Si de dureri. Pe acest pod a venit si Grigore Vieru la Timisoara. Eu l-am intalnit la una dintre manifestarile organizate de Universitatea Tibiscus, patronate de Anca Augusta  si de criticul literar Adrian Dinu Rachieru.

L-am abordat in viteza (doar lucram pentru “Actualitati”), iar el mi-a raspuns cu stilul lui blajin, molcom si… atat de profound.

“Daca ii vom mai vota pe comunisti, atunci tot ce am castigat in anii acestia,  in Basarabia, se va risipi. Ei vor sa ne invete o alta istorie si o alta limba.”

“Da, unii ne zic ca dumneavoastra vorbiti moldoveneste”

“Dar, se pare ca ne intelgem …”

“Si inca foarte bine!”

Am zambit amandoi. Amar.

“La intalnirea de astazi nu v-ati legat insa de politica, de istorie, ci de mame. De fapt, ati evocat portretul mamei in poezia cu acelasi titlu. Un chip care pare atat de indepartat de ziua de azi.”

“Ne-am indepartat de  Dumnezeu si am uitat de unde venim. Ne uitam valorile. Pare ca Cel Rau biruie. In Romania e la moda violul, incestul, divortul, concubinajul.”

“Aceasta e imaginea pe care ne-o arata o anumita parte a mass-media. Si, intr-o anumita masura, are dreptate. Dar, nu suntem toti asa”

“Nu, dar daca cei care se stiu cu bun-simt stau de-o parte, nu se pot schimba lucrurile din rau in bine. Ar fi bine sa ne intoarcem la valorile noastre si la acea cumpatare care l-a caracterizat pe roman. Dar cu comunstii, neo- comunsitii, multe nu se pot birui. Aici , dumneavoastra va luptati cu moralitatea, iar noi  ne batem sa ramanem romani si sa vorbim romaneste”

“Totusi, mai aveti speranta in schimbari pozitive?”

“Suntem un popor care  a indurat multe si s-a ridicat din situatii cumplite. Trag nadejde ca si acum vom sti sa ne inaltam din nou si sa invingem, daca ne vom sti respecta si daca vom crede in Dumnezeu.”

 Convorbirea cu Grigore Vieru a fost scurta . Dar amintirea? Amintirea pastreaza flacara dedicarii, a iubirii pentru limba noastra si pentru ceea ce suntem si ar trebui sa fim ca romani.

Vasile Tarateanu are stilul sau inconfundabil: plin de precizie si gata sa scoata aurul din zgura. Jovial in intalnirile cu tinerii si, apoi, intristat din cauza destararii, iar mai apoi  luptator si indurator pentru romanismul din nordul tarii.

La Izvorul Muresului, la editia din 2004  a Universitatii de Vara organizate de catre  Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni, cuvantul, interventiile lui Vasile Tarateanu ne-au dezmortit din cotidianul pe care-l traiam (traim) multi in Romania.

-Dupa cum suna noile legi, eu daca vreau sa vin in vizita la mama [Romania] nu pot decat daca platesc o suma fabuloasa. Deci, mama nu poate sa ma tie, nu pot s-o vad, decat daca fac dovada ca am atatia euro/dolari pe zi si ca ma port dupa normele cutare si cutare. Cati bucovineni isi mai pot permite sa vina in Romania? La ce se gandesc autoritatile de la Bucurestu cand dau astfel de legi? Integrarea in Uniunea Europeana inseamna sa-l tii pe fratele tau la usa?

A fost un dus rece (facut cu calm, fara patima) pentru noi cei care ne gadeam, euforic, la apropierea de Uniunea Europeana si cu stress la cosnita de zi cu zi.

-Acuma, la ultimul recensamant, facut in Ucraina, au aparut si romani si moldoveni. In Bucovina suntem romani, iar in Sudul Basarabiei unii se cheama ca sunt moldoveni. Nu untem toti acelasi neam?

Intrebari fundamentale, adevarate, menite san e aduca aminte ca o mama trebuie sa-si iubeasca toti copiii la fel. Si fratii intre ei.

La un moment dat, am incercat sa-l chestionez si pe teme poetice.

-Eh, doar sunt din Tara lui Eminescu. Si-apoi, tot romanul  e poet.

-Cate volme s-au adunat pana acum?

-Vreo noua.

-Reintorcandu-ne la Eminescu…

-El avea multa dreptate  cu privire la natia noastra. Dar primele versuri sorbite in romaneste au fost cele ale lui Cosbuc. Prin gura mamei.

-E un adevarat cult al lui Eminescu si in Bucovina si in Basarabia.

-Si de ce n-ar fi Uitati-va ce timpuri traim. Pentru ca sa vorbim romaneste sau nu, sau sa nu mai fim romani, unii nu se dau la o parte de la nimic. Iar noi, noi vrem sa fim ceea ce au fost bunii si strabunii nostri: romani. Nu putini au fost cei care au platiti greu de tot aceasta decizie: unii cu viata lor, altii cu cea a copiilor lor.

-Si Dumneavoastra ati primit o lovitura…

-Daca va referiti la fiul meu cel mare, da,  el a fost otravit in 1990. Asta ca sa ma stavileasca pe mine. Dar in familie suntem obisnuiti cu astfel de situatii. De fapt, in toata Bucovina si Basarabia. La Fanatana Alba in `41, in aprilie,  au fost ucisi mii de oameni, erau si femei cu copii in brate, pentru ca voiau sa fuga in Romania. Sa scape de comunism. Un unchies de-al meu, Visarion Puiu, fratele mai mare al mamei, a zacut ani buni la Gherla (13) pentru ca era preot si, nu de oricare. El s-a luptat sa arate ca ideologia comunista, marxist-leninista, este total impotriva lui Hristos. L-am vazut tarziu, pentru ca el ramasese in tara cand s-a facut impartirea, iar mama si cu el au avut dreptul sa-si priveasca ochii, aici in Romania, dupa vreo 40 de ani de despartenie dictata de politica.

-V-ati gandit vreodata sa va retrageti intr-un turn de fildesÉ Sa va spuneti : la ce bunÉ Sau, gata! Sa mai faca si altii! Doar am jertfit destul!

La o astfel de intrebare , Vasile Tarateanu  nu a putut decat sa se mire.

-Sa ma dau batut? Doar sunt arcas din Tara de Sus!

*Arcasul este una dintre revistele fondate de Vasile Tarateanu.

Fragment semnat de Cristina Mihai din cartea

 AREOPAGUS-convorbiri cu scriitori (Veronica Balaj, Cristina Mihai)

Comunităţi româneşti sub lupă

Cristina Mihai

Rodica Raliade

Comunităţi româneşti sub lupă

Rodica Raliade radiază naturaleţe. (Trei de „r” care nu se poate să nu bine-dispună). Un cuvânt şi o caracteristică mai greu întâlnită în vremea fardurilor de tot felul. Aşadar, câteva întrebări despre comunităţile de români pe care le studiază şi le prezintă (fără machiaj) şi despre împletirea dintre literatura ştiinţifică şi cea beletristică (populară şi cultă).

Cristina Mihai: Rodica Raliade stă în România, scrie în româneşte, se inspiră din folclorul românesc dar scrie şi despre românii din Ungaria şi despre cei din Canada. Această întrepătrundere între folclor, etnografie şi literatură nu e nouă, dar continuă să „producă” lucruri noi, atrăgătoare, pe piaţa cuvintelor. Care este secretul acestei longevităţi?

 

Rodica Raliade: Răspunsul e simplu: dorinţa de cunoaştere, de a afla adevărul despre cei plecaţi sau cei care locuiesc de-a lungul graniţelor ţării, în statele vecine. Pe baza cercetărilor de teren, descoperim viaţa cotidiană a românilor stabiliţi pe alte meleaguri, departe de casă, ca şi a celor din apropierea graniţelor, cu toate problemele pe care le implică o astfel de existenţă. Observaţiile directe conduc la o cunoaştere utilă pentru noi cei de acasă. În aceeaşi măsură, ochiul şi condeiul obiectiv al etnologului facilitează autocunoaşterea grupurilor de români din afară, căci le dezvăluie particularităţi ca şi informaţii despre ei înşişi, până atunci ignorate sau necunoscute.

C.M.: Cum se împacă omul de ştiinţă cu artistul-scriitorul? Cine trage mai tare în balanţă?

 

R.R.: Subiectele abordate, în funcţie de publicul căruia i te adresezi, impun stilul literar sau ştiinţific, cu alte cuvinte, aceeaşi problematică poate fi tratată strict ştiinţific sau literar, dar adesea îmbin cele două stiluri pentru ca informaţiile să fie mai accesibile publicului cititor. Am scris literatură pentru copii pe înţelesul şi într-o formă plăcută celor mici, dar şi cărţi de specialitate care se adresează doar celor interesaţi. De pildă, ediţia ştiinţifică a primului volum din colecţia de manuscrise inedite a lui Ioan Pop Reteganul, publicată de mine în 2005, este o importantă lucrare  folcloristică, dar care conţine şi capitole unde descriu Transilvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu lumea ei atât de diversă, în care micii intelectuali au contribuit la crearea condiţiilor economice şi la acel extraordinar curent de opinie care a condus spre înfăptuirea Marii Uniri. 

 

C.M.: Românii cu datini, cu obiceiuri, cu viaţa cotidiană, fără farduri, sunt prezentaţi cu mult talent, cu umor, cu mult drag şi cu ochi profesionist critic. Aşa au apărut cartea Lecturi identitare. Români în Ungaria şi articolul Lecturi identitare. Itinerariu canadian. Care sunt primele trei lucruri care-i apropie pe români, oriunde ar fi (în România, în Ungaria sau în Canada)? Şi ce-i deosebeşte unii de alţii? 

R.R.: De ce trei lucruri? Vi se par românii personaje de poveste? 

C.M.: De ce nu? Nu au toate poveştile noastre inclus mirificul, simbolicul număr trei?

 

R.R.: Dar noi nu suntem eroi care să creştem precum Făt Frumos, în trei zile cât alţii în trei ani. Suntem oameni obişnuiţi, cu bune şi rele. Problemele sunt altele. Ne diferenţiază condiţiile în care evoluăm, în care trăim. Românul spune: Schimbă-ţi locul, ca să-ţi schimbi norocul. Aşa se explică de ce mulţi au plecat şi mai pleacă, deşi ai mare nevoie de curaj pentru a face un astfel de pas şi nu în ultimul rând de o bună pregătire profesională. Nu-mi place, ca cercetător, că sunt pusă în situaţia de a vorbi cam „la grămadă” de românii emigranţi şi de românii din jurul graniţelor. Sunt situaţii complet diferite. Din cea de a doua categorie fac parte cetăţenii unor state vecine României, deci persoane cu statut de minoritari etnici. Dar emigranţii? Unii emigrează legal, alţii ilegal. Să vă spun cât de multe diferenţe există între emigranţii sosiţi cu acte în regulă şi cei ajunşi clandestin pe teritoriul ţărilor de adopţie? În satul Micherechi din Ungaria, cetăţenii maghiari de etnie română angajau acum opt ani în urmă cetăţeni din România şi din Republica Moldova, ilegal, pentru munca în serele legumicole. Nu mai rentează. Fenomenul nu mai este de actualitate. Sau câţi sunt cei care ştiu că unii etnici români ajunşi legal în Ungaria (ca să mă refer numai la comunităţi studiate de mine direct) încearcă să acceadă la mici funcţii politice locale pentru a-şi facilita şi securiza ascensiunea economică în statul vecin.  Cazurile observate abundă şi e greu să tragi nişte concluzii globale. Poate că aş putea, referitor la teritoriul bătrânului continent, să spun că românii se adaptează şi că există deja zone în care românul a devenit cetăţean european, aşa cum în ţară există localităţi unde românii trăiesc nu numai într-un spaţiu diferit, ci şi într-un timp revolut. Cât despre cei din Canada, să nu uitam că majoritatea celor plecaţi acolo au cu totul alte profesii decât emigranţii din Europa. În ultimii ani în Canada s-au stabilit ingineri, în mod special  profesionişti în informatică. Vă daţi seama că au un cu totul alt mod de a vedea viaţa, decât românul plecat dintr-un sat ca să lucreze cu cârca pe undeva, prin Europa. Am să vă spun un singur lucru observat de mine în Canada. Românii pe care i-am cunoscut erau foarte legaţi de calculator şi de toată gama de informaţii cât şi de posibilităţile oferite prin comunicarea pe internet, spre deosebire de familiile altor emigranţi, care precum românul mediu de acasă, stăteau în faţa televizorului. Cred că asta vă spune ceva despre diferenţa de deschidere şi de putere de conectare la informaţii a românilor canadieni. Asta pentru a mă opri doar la o unică observaţie. 

C.M.: Rămân la această experienţă a folcloristului-etnografului, a specialistului care ştie să unească un trecut îndepărtat şi încă misterios cu prezentul (adesea tulbure) şi cu viitorul (oare ce culoare va fi având?). Ce ar putea dărui, ca învăţăminte, românii din diaspora (să zicem, în mod special Canada) şi cei din jurul graniţelor, românilor de acasă? Dar invers?

 

R.R.: Experienţă. Cei plecaţi sunt amprentaţi de cultura şi educaţia de acasă. O poartă cu ei chiar şi atunci când ar vrea să se debaraseze de ea. Unii nici măcar nu conştientizează. Au senzaţia că dacă preiau tot ce găsesc în ţara de adopţie au devenit alţii. Nu e chiar aşa. Unii rămân simpli hibrizi culturali, rămân într-o zonă de tranziţie până mor. Abia copiii lor depăşesc faza. Alţii îşi conştientizează cu mai multă maturitate statutul şi se modelează printr-o adaptare inteligentă, selectivă, şi-şi educă copiii ca atare. Românii din vecinătate care au luptat cu multă dârzenie ca să-şi păstreze identitatea, diferă mult de la o ţară la alta. O parte dintre românii din Ungaria au conştientizat abia în ultimul deceniu cam ce deschideri spre culturile occidentale le poate oferi limba şi cultura româna. Deci, după cum vedeţi, nu pot fi discutate problemele comunităţilor româneşti împreună, români din vecinătate, ca cetăţeni ai statelor respective şi români emigranţi. Dar, să revenim la ceea ce spuneam: experienţa. Emigranţii, inclusiv românii canadieni, au plecat plămădiţi de societatea românească, dar comunică şi transmit direct sau prin intermediul celor care îi vizitează, experienţe culturale şi de civilizaţie occidentală. Şi cel mai important lucru este educaţia economiei capitaliste, pe care o capătă, ca şi rigorile unui anumit comportament social, în cazul în care doresc să se integreze în noua lor lume.

C.M.: În toată activitatea sciitoricească (recunosc, sună destul de sec această exprimare), copiii v-au fost aproape de suflet şi pentru ei aţi inventat poveşti (Poveşti colorate) , aţi adaptat poveşti şi piese de teatru. În mileniul III, ce nestemate ne poate oferi folclorul-etnografia, astfel încât să fim noi înşine: români, oriunde am trăi şi să putem comunica cu restul lumii fără complexe de inferioritate? (În ultimii ani, am avut din plin parte de aceste complexe). 

R.R.: Complexele sunt rezultatul necunoaşterii, al lipsei de educaţie care stă la baza neîncrederii în sine. Fiecare neam îşi are valorile proprii, dar nu vom avea mai multă încredere în noi dacă vom apela doar la spectacole folclorice. Folclorul nu înseamnă numai cântec, joc şi voie bună. Cultura orală este în primul rând transmiterea unor învăţăminte. O să spuneţi că perimate. Nu, aici e vorba de transmiterea prin viu grai, de la bunici la nepoţi, a unor experienţe trăite odinioară şi din care cei de azi pot trage învăţăminte pline de înţelepciune. Dar, de unde să-i luăm pe aceşti înţelepţi, dacă nu-i avem în propria familie? Să-i descoperim în familia lărgită a românilor de pretutindeni. Ei nu sunt doar oameni simpli trăitori la sate. Să-i ascultăm şi pe oamenii de cultură de aici şi de peste hotare. Să nu uităm că tradiţia include folclor, dar acesta face parte pur şi simplu din CULTURA ROMâNă. Cu restul lumii nu mai putem comunica doar prin hore şi jocuri populare, ci prin tot ceea ce e valoros sub aspect cultural. Tradiţiile orale s-au transformat, şi-au schimbat funcţiile sau au dispărut. Cultura se adaptează la  modificările sociale. Există situaţii în care prin moartea unui rapsod dispare şi categoria folclorică pe care o interpreta. Poate un altul să performeze ceea ce interpreta bătrânul, dar fără să o facă cu acelaşi har. În alte situaţii dispare inimosul care a reactivat un vechi obicei local. Dacă nu apare un alt inimos în locul lui, obiceiul va dispare, pentru că pur şi simplu, omul sfinţeşte locul. Şi cam aşa este şi în folclorul autentic. Mă duc cu gândul la faimosul lăutar Marin Chisăr. Tânăr fiind, Constantin Brăiloiu l-a înregistrat, dar fără să-l întrebe dacă are în repertoriu şi balade. Abia mai târziu, când îmbătrânise, un coleg etno-muzicolog i-a descoperit comoara de vechi cântece bătrâneşti. A reuşit să prindă unele din ele pe bandă, dar deja bătrânul le mai uitase sau pe altele nu le mai putea cânta ca odinioară.  Ultima oară l-am ascultat la Soroca, în Republica Moldova. I-a însoţit pe cercetătorii Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, unde lucrez şi eu, la simpozionul de la Ialoveni, din 1993. Să-l auzi pe Marin Chisăr cântând o baladă de demult, în cetatea lui Ştefan cel Mare, vreau să vă spun că e o amintire care şi acum mă emoţionează. Peste doar câteva luni bătrânul pleca într-o altă lume mai bună şi mai dreaptă decât cea unde fusese adesea minţit, uitat… A luat cu el, aşa cum mi se şi plânsese la Soroca, o avere inestimabilă. Cam asta e situaţia folclorului. Ce avem de făcut e salvarea lui prin conservare, căci dintr-un fenomen viu devine treptat un patrimoniu imaterial pasiv. Trebuie promovate acele proiecte culturale care urmăresc astfel de obiective.

C.M.: Voi încheia într-o manieră pragmatică, dar care nu exclude sentimentele (e şi acesta un fel de pragmatism: să ştii să fii tu însăţi). Deci, cine este Rodica Raliade în date bio-bibliografice ale trecutului, prezentului şi viitorului? 

R.R.: M-am născut la Braşov, într-un vechi cartier românesc, Schei. La Braşov am terminat cursurile Liceului „Unirea” şi apoi am fost admisă la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din Cluj. După trei ani, a urmat transferul la Bucureşti. Am lucrat ca profesoară, timp de câteva luni, la Moeciul de Jos (Bran-Braşov) şi-apoi într-un sat din jurul Bucureştiului. Experienţa de acolo mi-a inspirat schiţele umoristice Alo, şcoala!. Dornică să fac o carieră artistică şi să urmez o a doua facultate, am plecat de la catedră şi între 1972–1976 am lucrat la Studioul Cinematografic „Bucureşti”. Pe rând am fost asistent de producţie, secretară de platou şi asistent de regie. Am obţinut doctoratul în 2000, specialitatea filologie-folcloristică, cu tema: Manuscrisele inedite din fondul Ion Pop Reteganul — Biblioteca Academiei Române. Din 2005 sunt cercetător II la Institutul de Etnografie şi Folclor. V-am spus viaţa mea pe larg, pentru că în ultima vreme mă gândesc tot mai mult la familia mea, la ceea ce am trăit, la ce aduc cu mine din zestrea unor sute de ani şi, desigur, cum le-aş putea valorifica literar. Sau mai degrabă  ştiinţific. Un subiect vechi care mă frământă este istoria familiei Greceanu, mama mea fiind o urmaşă a faimoşilor cronicari, cu rudele pe care le-am cunoscut şi de care mă leagă amintiri extrem de diverse şi de colorate.  Acest gând nerealizat îşi aşteaptă împlinirea, dar cine poate ştii ce va urma? Aş dori să scriu şi despre cei doi taţi ai mei: cel biologic şi legal, care a fost deţinut politic şi a murit  la canal (Valea Neagră, colonia de muncă Ovidiu, în 1950) şi cel adoptiv, care m-a crescut cu o deosebită grijă, alături de mama. De fapt, mi-a dăruit toată dragostea din lume!

Cristina Mihai