Mia Pădurean - Cronici şi cronicari din diaspora

 

În toamna anului 2003 am aflat pentru prima oară de episcopul  martir Ioan Suciu, cu ocazia unei evocări făcute de către biserica greco-catolică din Timişoara, sub îndrumarea preotului vicar Nicolae Teodorescu. Tot atunci mi se deschisese poarta şi spre viata Blajului din prima jumătate a secolului trecut. Atât de pură, de profundă spiritual şi atât de zguduită în anii ’40–’50.

Peste aproape 3 ani, aveam să o vad, faţă-n faţă, pe autoarea acestei tulburătoare pagini de restituire istorică. In integrum.

Mia Pădurean este dinamică, deschisă, o blondă cu ochii albaştri în care pulsează o dragoste mai puţin obişnuită pentru aceşti ani: cea pentru ţinuturile şi oamenii României. Şi pentru valorile ei. Patima aceasta pentru istoria noastră şi oamenii care au zidit-o, i-am văzut-o prima dată la o întâlnire a Asociaţiei Scriitorilor Canadieni de Limbă Franceză din Outaouais (regiunea Ottawa-Gatineau).

Pentru cine se aprinsese Mia Pădurean? Pentru Dracula. Sau, cum îi spunem noi, romanii, Vlad Ţepeş. Urmărindu-i ardoarea argumentaţiei vis-a-vis de eroismul lui Ţepeş, nu mi-am putut stăpâni un zâmbet. De admiraţie!

„Iată cineva care ţine steagul sus!” mi-am zis.

Am încercat să mă adresez la început cu „doamna Pădurean”, dar astfel de apelative nu rezistă în fata Miei. Nu poţi decât să i te adresezi cald, direct (aşa cum e ea). Şi pentru că întâlnirile şi discuţiile noastre au fost mai multe, memoria afectiva a reţinut ceea ce i-a plăcut ei. Adică, esenţa sentimentelor şi a gândurilor.

Cristina Mihai: Aşadar, Mia, cum ai ajuns aici?

Mia Pădurean: Te referi la Ottawa?

C.M.: Şi la acest spaţiu geografic…

M.P.: Noi suntem o familie foarte unită. Am venit la început de ’90 cu copilul, cu surorile, cu părinţii… Ai mei au peste 90 de ani.

 C.M.: Mă gândeam la aceste cărţi care ne redau destine şi timpuri parcă de neatins (şi de neimaginat) în România de azi. Cum l-ai descoperit pe episcopul Ioan Suciu?

M.P.: Cum? Simplu. Eram la şcoala la Blaj şi acolo l-am văzut, auzit întâia oară.

C.M.: Aveai doar 6–7 ani.

M.P.: Da, dar un astfel de om te marchează. El era supranumit episcopul tineretului. Şi-apoi, în familie, noi toţi i-am păstrat amintirea vie. Am ştiut de la ai mei cine a fost şi cum a arătat Blajul şi biserica greco-catolică. 

C.M.: Când citeşti o astfel de carte îţi dau lacrimile — nu mi-e ruşine de acest gest! — îţi dau lacrimile pentru că realizezi că la noi au fost oameni şi locuri incredibile! Atâta lumină sufletească, atâta cultură, ordine (ce cuvânt!) şi dăruire (o vorba adânc denaturată de comunism!).

M.P.: Tot ceea ce ai citit acolo a fost palpabil. Mi-au trebuit luni de zile de documentări. Viaţa descrisă acolo a existat cu adevărat. Desfiinţarea acestei biserici a fost o tragedie naţională. Rude  şi prieteni, toţi am avut de suferit.

C.M.: Dacă ar fi să mă iau după imaginea de acum, cel puţin cea promovată cu ostentaţie de o anumită parte a mass-media, aş spune că suntem cu totul rupţi de ce-a fost înainte. Unii au zis, chiar un alt popor.

M.P.: Nu-i chiar aşa. Mulţi exagerează. E la modă. Ştii şi tu că sunt oameni care n-au rupt legăturile. Mai sunt „cărăuşi” ai valorilor noastre.

C.M.: Da, şi tu intri aici. Şi această carte.

M.P.: Am vrut, am simţit că trebuie să le spun generaţiilor de astăzi: Uite cine am fost noi! Priviţi la jertfa, reală, a acestui om, episcopul Ioan Suciu şi fiţi şi voi gata să faceţi — măcar în parte — la fel!

C.M.: De fapt el s-a opus comunismului şi întregului lui cortegiu de minciuni, ca toţi ierarhii greco-catolici şi a suferit ani buni în temniţele acelor ani. Acolo a şi murit. Vorbind de jertfă, m-a impresionat faptul că îi învăţa pe copii… 

M.P.: Ne învăţa…

C.M.: Aşa e, vă învăţa ca încă de mici să fiţi gata să jertfiţi ceva. Şi să dăruiţi altceva în schimb. Mici momente ale vieţii care zidesc până la urmă o biserică — ecclesia — şi o citadelă lăuntrică. De exemplu, să-i zâmbeşti celui antipatic şi să-ţi «sacrifici» astfel invidia, răutatea.

M.P.: Puteai vedea în el călăuzirea Duhului Sfânt. Prezenţă vie, plină de pace şi speranţă a lui Hristos.

C.M.:  Acestea sunt cuvintele cheie ale acestei cărţi: pacea şi speranţa în Hristos, în ciuda torturilor şi fiorilor provocaţi de viaţa din închisorile comuniste. A murit la Sighet şi a fost aruncat ca un gunoi la groapa comună.

M.P.: Pentru mine, cartea aceasta — Spini şi Aureolă — a fost ca o eliberare. Un ultim onor adus unui om care a inflamat Blajul şi întreg Ardealul cu predicile şi conferinţele sale. Cristina, acesta a fost un sfânt — şi nu singurul — care a ştiut să lupte până la ultima picătură. Nu pentru el, ci pentru noi, pentru un întreg neam. Comunismul făcea ravagii, nu numai că-ţi lua tot din casă (era perioada cotelor imposibile şi imposibil de plătit), dar începeau să ne înveţe  o altă scară a valorilor şi o altă istorie  decât cea adevărată. Credinţa şi neamul, pentru mine nu pot fi separate! Aşa am învăţat de la episcopul Ioan Suciu. Am cunoscut oameni deosebiţi. Şi trebuie să-i ştim!

C.M.: Îmi place câtă pasiune pui.

M.P.: Ah, aşa sunt eu. Anul trecut am fost la Câmpul Românesc de la Hamilton. Şi erau şi nişte tineri care nu prea ştiau bucata asta de istorie, anii ’40, ’50, ’60 chiar, ştii, cu închisorile şi siluirile groaznice pe care le-au suferit mulţi. Unul dintre ei zicea că noi, românii, aşa suntem: tot cu capu’ plecat, tot slabi şi că n-am făcut mare lucru. Cristina, când l-am auzit, m-am aprins! Şi le-am povestit cu exemple şi argumente, vremurile acelea. Şi ceva de dinainte. Ca să ştie. Şi să nu le mai fie ruşine că sunt români! A doua zi, l-am zărit pe unul dintre  ei pe o alee şi l-am auzit că-i spune colegului: „Uite asta-i doamna de care ţi-am vorbit. Asta-i Mia Pădurean!”

C.M.: Cărţile tale nu se adresează numai „consumului intern”, românesc. Multe au fost traduse şi oferite personalităţilor din Canada.

M.P.: La lansarea cărţii despre viaţa episcopului martir Ioan Suciu, a fost prezent şi reprezentantul Nunţiaturii Apostolice în Canada, preotul Michael Crotty. A fost o mare onoare că a venit la sediul Ambasadei României şi că am putut să-i dau un document despre noi, aşa cum am fost şi încă suntem. Versiunea în limba engleză a ajuns şi la Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, care mi-a trimis o scrisoare de felicitare şi de binecuvântare. Ştii, m-am simţit împlinită că am făcut şi eu ceva pentru cultura noastră şi că o fărâmă din istoria şi suferinţele noastre sunt cunoscute şi de alţii. Cartea se găseşte în Biblioteca Vaticanului.

C.M.: Aş îndrăzni să spun că te-ai specializat pe astfel de cărţi-document, pe biografii.

M.P.: Am scris despre viaţa Angelei Petrescu Comnene, o doamnă din aristocraţia noastră, care a făcut multe pentru noi românii de la Ottawa. Şi nu numai. Ea a fost, până nu demult,  vice-preşedinta Asociaţiei Scriitorilor Canadieni  de Limba Franceză din Ottawa şi, datorită ei, am început şi eu să frecventez acest club select. Ai văzut, în carte, ce femeie admirabilă a fost: specialistă în arta veche, mai ales în cea bizantină.

C.M.: Soţul ei s-a numit prinţul Comnène.

M.P.: L-am cunoscut şi pe el. Pe el îl încânta faptul că putem vorbi româneşte! La heraldică, nu mă bag. Era domeniul ei, al lor, eu doar le-am pomenit în carte. Ceea ce m-a atras şi impresionat la amândoi a fost curajul de a trece Dunărea înot, numai ca să scape din infernul anilor ’50. Ce femeie!! Ai văzut şi tu prin câte au trecut, cum au peregrinat prin lume.

C.M.: Au fost în Brazilia o vreme, apoi au venit în Canada.

M.P.: Şi niciodată n-au vorbit de rău România! Sigur că erau împotriva comunismului, dar nu vorbeau de rău nici ţara, nici pe români. Dimpotrivă, îi ajutau pe toţi, atât cât puteau. Pe noi, [surorile Pădurean, iniţiatoarele grupului folcloric Româncuţele] ne iubeau foarte mult. Angi, că devenisem foarte apropiate, ne făcea introducerea la spectacole.

(Mia îmi arată poze de la ultimul spectacol susţinut la Gatineau, pe celălalt mal al râului St. Laurent, în Quebec, spectacol susţinut cu ocazia zilei de 1 Decembrie, la care majoritatea celor din sală au fost canadieni.)

M.P.: Angi ştia să invite şi personalităţi la spectacolele noastre de folclor. Uite, aici e primarul din Gatineau, de fapt el ne-a dat şi o diploma de onoare pentru tot ce am făcut noi în Canada. Uite, scriitori, generali, membri ai clubului de heraldică, profesori universitari. Socrul ei, Nicolae Petrescu Comnene, a fost o mare personalitate, un mare diplomat. Am scris cartea aceasta din prietenie pentru ea şi pentru ca să ştie şi cei de aici, din Ottawa şi cei din Quebec, cine este şi de unde se trage.

C.M.: Cartea este din start în trei limbi: română, franceză şi engleză. Au fost şi alte biografii ale exilului, ca cea  despre un magnat român…

M.P.: În carte, Mircea Mureşan, unul dintre cei care «au dat naştere» Câmpului Românesc de la Hamilton.

C.M.: Ai devenit un cronicar al exilului.

M.P.: Într-un fel aşa este. Am cunoscut oameni extraordinari, care trebuie cunoscuţi aşa cum au fost şi nu ca bandiţi şi duşmani ai poporului. Dar, nu am scris numai despre ei. Acum lucrez la un alt «soi» de document. Secret.

(Am aflat până la urmă despre ce e vorba: viaţa actorului Gheorghe Dinică, volum lansat la Arad şi la Bucureşti în vara lui 2008.)

M.P.: Noi trebuie să ştim să ne prezentăm, să ieşim în lume. Mai avem multe de învăţat  şi de făcut în domeniul ăsta. Dacă nu ştii să te promovezi, dacă ceilalţi n-au habar de tine, degeaba eşti grozav la lumina lumânării! Şi într-o odaie ascunsă pe undeva… Trebuie să ştii să ridici capul!

Uite, am cunoscut canadieni care nu ştiau mai nimic despre România, dar acum au aflat şi de ororile comunismului. Eu, asta fac: scriu cărţi de vizită. Cu pana şi cu dansul şi cântecele populare. Aici [în regiunea capitalei federale, Ottawa-Gatineau] lumea ne ştie, ştie cine sunt Româncuţele şi ne respectă. Şi au avut ocazia să-i vadă şi pe români şi să-i aprecieze.

Iar celor de-acasă, că pentru mine acasă e tot la Blaj şi la Cluj, unde am lucrat ani buni în învăţământ, lor le-am dus cărţile de vizită ale diasporei.”

Cristina Mihai