(Armonii transatlantice)
Călin-Andrei Mihăilescu, personalitate
culturală de primă mărime care ţese idei în mai multe limbi şi continente, este
scriitor, profesor universitar de literatură comparată şi de limbă spaniolă la
Western Ontario University (Canada), teoretician al literaturii şi un om legat
de jurnalismul radio (Radio Freee Europe, BBC, CBC) şi de ziaristica din
diaspora. Şi, nu în ultimul rând, un jovial, un prietenos, un onest şi un
înfometat de viaţă, dovadă implicarea sa în tot felul de preocupări (literatura
beletristică, mistica de factură catolică, jurnalistică, societate civilă,
sport şi altele).
Cristina Mihai: Aş dori
ca această convorbire să facă un „du-te, vino” de la profesional la
personal. Voi începe, aşadar, cu o întrebare simplă: cum a fost integrarea pe
pământ canadian? Într-o ţară a pragmatismului de tip anglo-american, aţi ales
literatura. De unde această pasiune? Cum răspunde ea nevoilor timpului? Cât de
greu este să-i atragi astăzi pe studenţi la un curs de literatură?
Călin-Andrei Mihăilescu: Mi se pare
imposibil să alegi literatura ori filosofia; dar îmi amintesc că ele m-au ales
pe mine, printr-o serie de agenţi (genom, fenom, cărţi căzute în mână,
profesori, prieteni) pe care, pe atunci, nu-i puteam suspecta de aşa ceva.
Canada, însă, eu am ales-o, spre disperarea iniţială şi avantajul ulterior al
Franţei şi Germaniei, ţări în care aş fi putut rămâne fără să spun(ă) nici
„pâs!” Am ajuns la Toronto în primăvara, uşor rece, năucitoare prin imensitatea
cerului senin şi prin lipsa mirosurilor, a anului fără soţ 1987. Studiile
graduate mi le-am terminat repede, la Centrul de Literatură Comparată a
Universităţii din Toronto, acolo unde le şi începusem (nu cu uşurinţă;
francofon prin naştere, hispanofon prin educaţie, engleza mea iniţială era
sub-aproximativă. Când, vreun an mai târziu, am putut s-o vorbesc fără să-mi
amorţească mâinile, i-am spus colegului care-mi zisese, cu câteva luni înainte,
că vorbesc ca Socrate: „Amice, pe atunci scoteam câte o vorbă pe oră, pe când
Socrate vorbea atât de mult că nu a avut vreme să scrie nimic”). Integrarea e,
în general, marota emigrantului şi, în particular, a României. A mea a fost
lipsită de dureri, dar nu şi de grija de a nu mă adapta prea bine: mai degrabă
conservator decât convertit, m-am apărat instinctiv de o adaptare excesivă,
care cred că m-ar fi făcut fie să mă pierd, fie să re-emigrez din plictiseală.
Poate de aceea Canada încă mă surprinde, deşi nu foarte des. Trăiesc în ritm
new york-ez într-un oraş prea liniştit pentru binele lui şi într-o universitate
deocamdată îndestulătoare pentru binele meu. Cum nu am trecut oceanul ca să
caut glucoză pe Himalaya, nu sunt nerealist spunând că studenţilor le place
literatura şi că o citesc şi din plăcere şi din polemismul specific vârstei:
acela de a se opune mercantilismului vremii. A fi tânăr mai înseamnă şi să i te
opui ideii că toate jocurile sunt făcute. Literatura îi ajută acestei
rezistenţe nu doar în moduri fanstasmatice ori escapiste.
C.M.: Predaţi
teoria literară, literatura comparată, scrieţi eseuri, editaţi volume cu
scriitori importanţi ai acestui timp. Întâlnirea intelectuală cu atâtea nume
mari ale cuvântului (aş aminti doar câteva, precum Jorge Luis Borges, Umberto
Eco, John Woods) este un izvor de îmbogăţire culturală. Un impact care lasă
urme. Mă întreb ce modelări-remodelări au determinat în dvs. toate aceste
festinuri intelectuale?
C.-A.M.: Dintre autorii străini care m-au
influenţat semnificativ fac parte, cu siguranţă, Nietzsche, Walter Benjamin,
Borges şi Deleuze, pe care continui să-i descopăr, ca şi pe vechii maeştri, mai
cu seamă Heraclit, Meister Eckhart, Spinoza şi Kant. În mai mică măsură
Descartes, Pascal, Hegel, Husserl, Carl Schmitt, Heidegger, Adorno, Arendt,
Agamben. Deoarece întâlnirile prin lectură sunt, cel mai adesea, mai profunde decât
altele, şi deoarece trăiesc în prezent, pot spune că aceste întâlniri mă
inspiră, îmi dau ocazia unor intense dialoguri de idei şi îmi întineresc
stilul. Dintre autorii contemporani cu care m-am întâlnit uneori şi care mi-au
dat de gândit: Gabriel García Márquez, Jean-Luc Nancy, Wlad Godzich, Stanley
Corngold, Charles Lock şi puţini alţii. Cum m-au schimbat aceste întâlniri?
M-au ajutat să plutesc pe apele timpului.
C.M.: V-aş ruga să
schiţaţi un portret al literaturii române contemporane, aşa cum este văzută din
interior şi aşa cum este ea percepută din exterior. Care sunt aspectele mai
importante ale literaturii române pe care le doriţi a fi cunoscute în dialog cu
surorile de limbă engleză, franceză şi spaniolă?
C.-A.M.: Nedemn de-o aşa generoasă întrebare,
mă rezum la a spune că literatura română a reînceput să câştige, modest
deocamdată, din terenul simbolic pe care îl avea în anii ’80 şi pe care îl
pierduse în deceniul următor în favoarea mediilor vizuale şi a scrisului
memorialistic, documentar şi istoric. De o neclară bogăţie internă, literatura
română arată, din afară, ca o schiţă făcută din linii întrerupte. Excesul de
interior se împlineşte, centripet, şi din devorarea exteriorului. Din autorii
recenţi care ar trebui cunoscuţi în spaţiile numite (şi cum aproape totul este
traductibil): Şerban Foarţă, Ştefan Agopian, Ion Groşan, Ion Stratan, Simona
Popescu, Răzvan Petrescu, Dumitru Radu Popa, Petru Cimpoeşu.
C.M.: Am în faţă una dintre cărţile editate de
Dumneavoastră (în colaborare cu Walid Hamarneh), Fiction Updated,
în care se discută dacă teoriile ficţionalităţii sunt „déja passées”.
Dincolo de dezbaterile filozofice ţi literare, ce influenţă are ficţiunea
asupra cititorului?
C.-A.M.: Fiction – „ficţiune” şi
„proză imaginativă, non-documentară” – înseamnă, sintetic, un „ca şi cum” ce-i
luat de bun. Ca gen literar (i.e., roman), fiction este de departe cel
mai citit. Proza scurtă, poezia şi dramaturgia sunt din ce în ce mai departe de
fiction din punctul de vedere al popularităţii. Fiind un „ca şi cum” (als
ob; as if), ficţiunea este în pericol de a fi absorbită de diversele
instanţe ale adevărului: ştiinţifice, documentare, religioase. Dar în această
fragilitate stă forţa ei, care îl atrage pe cititor să participe la jocurile
estetice ale libertăţii (şi ale adevărurilor care nu pot fi altfel exprimate).
C.M.: Într-o lume globalizată, frământată şi
dornică să se reaşeze într-o noua ordine, ce rol îi revine culturii şi
scriitorului? Este scriitorul modern prizonierul criticilor literari? În ce mod
poate fi redimensionat dialogul scriitor-cititor, astfel ca patima pentru citit
să reînvie? (Desigur, mă gândesc şi la contextul general în care trăim, la
mass-media care „ne fură” din faţa literaturii în particular şi a cărţii în
general).
C.-A.M.: Romanul globalizării îi e leagăn
unei omeniri mediocre; o melodramă mai puţin utopică, dar nu mai puţin retorică
decât ceauşistul „vom face totul”. Versiunile populare ale globalizării au
origini teologico-militare şi prezintă omogenizarea planetei ca pe un proiect
misionar şi progresist. Businessman-ul american e noua încarnare a atletului
lui Christos care cutreieră lumea pentru a-i converti pe păgâni. Există însă şi
o altă globalizare, pe care o consider reală, şi care are loc în timp, nu în
spaţiu. Marile companii (Deloitte Touche, Microsoft etc.), prin acele sectoare
ale lor numite „companii globale”, produc scenarii de dezvoltare împinse 10–15
ani în viitor. Aceste scenarii sunt apoi întoarse către prezent pentru a
contribui la planuri de dezvoltare, la decizii manageriale, de marketing etc.
În aceste ficţiuni globale „soft”, multinaţionalele investesc fonduri
suficiente pentru ca ele să devină ficţiuni „hard”, adică „adevăruri” ca
imagine sau brand. Globalizarea reală înseamnă a fi cu un pas înaintea timpului
tău, pe care astfel îl domini şi transformi. Acela care e doar cu un pas
înaintea timpului său merită să fie prins din urmă de acesta, spunea
Wittgenstein. Scriitorii adevăraţi, aceia care, fiind atât de adânciţi în
timpul lor încât se aflau în afara lui, nu au fost niciodată prinşi de timpul
lor – ori de al altora –, sunt agenţii anti-globalizării. Fiind nicăieri, ei
sunt pretutindeni (Nietzsche, nedus la biserică, spunea că existenţa lui
Dostoievski e de ajuns pentru a mântui toată omenirea). Media vizuale? Rezon!
Imaginile lor ne ţin în închisoarea unei lumi plăcut neutre. Dar, dacă o
imagine valorează cât 1000 de cuvinte, ea nu face cât 1001. Se citeşte mult mai
mult decât ne invită să credem media vizuale (producţia de carte e în floare în
România; niciodată nu s-au publicat la noi atâtea traduceri — mă gândesc că
prietena mea, Denisa Comănescu, publică în colecţia ei de la Humanitas peste o
sută de titluri pe an). Sigur, eram obişnuiţi altfel din anii comunismului,
când literatura era hipertrofiată, acoperind arii ale gândirii social-politice,
ale istoriografiei adevărate ori ale entertainment-ului care erau, fie
nepermise public, fie inaccesibile. A citi (şi a face critică literară) în anii
’80 însemna mai mult şi mai multe decât după 1990. Când, azi, rating-urile
constituie „acumularea cantitativă”, când entertainment-ul a devenit „baza”
culturii de masă, cum ar spune-o Marx, „alinierea” la modelele occidentale, la
sutele de canale de televiziune, la milioanele de computere, e normală precum e
aerul timpului; cum este şi deschiderea pieţei româneşti către cele mondiale.
Ea înseamnă nu doar succesul comercial al literaturii de doi bani (Paolo
Coelho, Dan Brown...), care e o constantă invenţie mutuală a „cererii de piaţă”
şi a ofertei unor semi-autori puşi să seducă cititorul simplu, inventându-i
dorinţele şi oferindu-le acestora o satisfacţie imediată. Criticul literaturii
de masă este conţinut în reproducţia de piaţă, este o non-persoană, şi, în cele
din urmă, personificarea unei cifre de afaceri. Dar „alinierea” această
înseamnă şi publicarea literaturii bune, în „nişe de piaţă” reduse, dar
fundamentale. Aici criticii au nume şi o anume influenţă asupra succesului
editorial, dar ei nu sunt paznicii închisorii în care osânda scriitorului e
prelungită cu fiecare carte publicată.
C.M.: Cum era?
Cam aşa... este o carte care rememo-rează viaţa noastră din timpul
comunismului prin intermediul poveştilor/povestirilor mai multor personalităţi
ale culturii noastre. Cum ne ajută aceste amintiri să privim prezentul şi
viitorul?
C.-A.M.: Poate întâmplarea a făcut ca
amintirile celor douăzeci şi patru de autori să se articuleze într-un soi de
epos al anilor comunismului românesc (la noi, eposul e, fie fracturat, ca la
Ion Budai-Deleanu, fie inexistent, după el). Amintirile acestor oameni, care au
între 50 şi 90 de ani, nu prezintă trecutul din perspectiva judecătorului şi
nici nu îl îngheaţă sub privirea scrutătoare a factorului adevărului
indiscutabil. E un trecut încă viu pe care cititorii tineri îl pot înţelege în
complexitatea lui omenească şi simplitatea sa uneori monstruoasă, şi de care
cei mai vârstnici sunt invitaţi să se despartă mai mult zâmbind decât
scrâşnind. În tot, un joc care invită la joc.
C.M.: Ce înţelegeţi prin „ţara europsită”?
C.-A.M.: Pentru Caragiale (care e adesea
refuzat de junii corupţi de adaptabilitatea euro-contemporană — „să ne mai lase
Caragialele dumitale în pace!”; ce vorbă e aia, „Mai slăbeşte-mă cu Europa
dumitale, stimabile!”?), naţia română e oropsită şi oropsindă în viaţă. Singura
şansă — şuie — la procopseală e împinsă într-un „om muri şi-om vedea”, deşi
suciţii lui — Cănuţă, nenea Anghelache, Lefter Popescu – par a sugera, în cele
din urmă, altceva. Dincolo de Caragiale, pe partea ceastălaltă a unei jumătăţi
de veac când autoritară, când totalitară, europsirea românească arată uşor
diferit, deşi caragialismul a învins comunismul în România, şi deşi cadrele
caragialiene vor rămâne definitorii naţiei noastre în timpul probabil al
viitorului. Imparţial, românul e şi-şi (român şi francez, român şi canadian ori
român şi român), nu sau-sau. Identitatea sa e duală şi vorace, acumulează
primitiv-capitalist cam tot ce se nimereşte, şi judecă lumea pe principiul
excluziunii, al lui „fie, fie”. Europsirea e o hidră: un cap plin de lehamite, altul
de egoism (ţâţâind adesea mitocăneşte), altul de politicianism, dar nu de
responsabilitate, altul de un râs care seamănă teribil a plâns. Europsită, ţara
miticilor şi a aferenţilor lor, e lipsită de elemente medii (clase de mijloc,
instituţii credibile, consens negociat, societate civilă influentă). Şi, fiind
şi lipsită de mijloace, pare situată puţin la est de populaţia sa.
C.M.: Construiţi un
bine-venit pod cultural între lumea veche (mai ales cea de la „Porţile
Orientului”) şi lumea nouă. Cu ce să ieşim noi în lume? Ce să preluăm de la
canadieni/americani (din nord şi din sud)?
C.-A.M.: Cred că materia primă de export
cultural românesc e de găsit la nivelul indivizilor de excepţie. Managementul
cultural românesc se află încă la începuturi; cu vocaţia noastră misionară
slabă, nu e uşor să fim convingători într-un occident plin — dar nu saturat —
de imagini de mult moştenite şi de brand-uri culturale stabile şi bine
finanţate (dacă vom compara tradiţia şi forţa instituţională a unui „Goethe
Institut” sau „Instituto Cervantes” cu acelea ale „Institutului Cultural
Român”, putem înţelege că mai sunt multe de făcut). Dar nu ducem lipsă de
personaje seducătoare, al căror simţ al umorului, a căror carismă, ironie,
rafinament şi poliglotism pot, fiind sprijinite instituţional, să ajute la ceea
ce numiţi „ieşirea noastră în lume”. Adversarul principal al acestei ieşiri
este, însă, nombrilismul românesc: boala de a privi cam totul ca privindu-ne pe
noi. Un caz fericit îl reprezintă filmul românesc: de la ediţia din 2007 a
festivalului de la Cannes, unde „4–3–2” al lui Cristian Mungiu a obţinut cel
mai semnificativ premiu acordat culturii române până acum, se organizează
retrospective ale filmului românesc la Lincoln Center în New York sau la
cinemateca ontariană din Toronto, unde pot fi văzute creaţiile lui Ciulei,
Pintilie şi Daneliuc, şi se vorbeşte despre „noul val” al cinematografiei
noastre, despre Caranfil, Nemescu, Puiu, Muntean, Giurgiu şi alţii. Nu doar
filmul românesc are de profitat, ci şi artele plastice, teatrul şi literatura
noastră. Cât despre ce ar fi bun de luat de la nord americani, în afară de
cumpătare ori ştiinţa de a-l asculta ori ajuta pe celălalt? Nu avem destulă
vreme pentru asta, mai cu seamă în vremea în care România se americanizează prost.
C.M.: Mă gândesc ca
finalul convorbirii să fie o fereastră deschisă spre mâine. Aşadar, ce proiecte
de viitor aveţi?
C.-A.M.: Câteva cărţi în engleză – The
Book of Points (o carte densă despre punctuaţia gândirii), Gambling
Theory (o colecţie de eseuri despre risc, teoria jocurilor şi aspectele
politice, sociale şi estetice ale „ruletei” modernităţii), The Age of Borges
(literatura secolului XX privită din perspectiva operei scriitorul argentinian)
—, cîteva în română — Deunamor (o carte de eseuri, proze şi poeme despre
dragoste) Quand-cuando (filosofia artei marţiale a timpului), o —
deocamdată fără titlu — colecţie de eseuri despre teoria studiilor culturale,
un roman în patru volume şi patru limbi, deocamdată numit Tetra-logia, o
mulţime de texte mai scurte, şi continuarea unei serii TV, „Ecran’n ecran”, pe
care am început-o anul trecut.
Cristina Mihai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu