Călin-Andrei Mihăilescu - Lumea, un vis palpabil

(Armonii transatlantice)

Călin-Andrei Mihăilescu, personalitate culturală de primă mărime care ţese idei în mai multe limbi şi continente, este scriitor, profesor universitar de literatură comparată şi de limbă spaniolă la Western Ontario University (Canada), teoretician al literaturii şi un om legat de jurnalismul radio (Radio Freee Europe, BBC, CBC) şi de ziaristica din diaspora. Şi, nu în ultimul rând, un jovial, un prietenos, un onest şi un înfometat de viaţă, dovadă implicarea sa în tot felul de preocupări (literatura beletristică, mistica de factură catolică, jurnalistică, societate civilă, sport şi altele).

Cristina Mihai: Aş  dori ca această convorbire să facă un „du-te, vino” de la profesional  la personal. Voi începe, aşadar, cu o întrebare simplă: cum a fost integrarea pe pământ canadian? Într-o ţară a pragmatismului de tip anglo-american, aţi ales literatura. De unde această pasiune? Cum răspunde ea nevoilor timpului? Cât de greu este să-i atragi astăzi pe studenţi la un curs de literatură?

Călin-Andrei Mihăilescu: Mi se pare imposibil să alegi literatura ori filosofia; dar îmi amintesc că ele m-au ales pe mine, printr-o serie de agenţi (genom, fenom, cărţi căzute în mână, profesori, prieteni) pe care, pe atunci, nu-i puteam suspecta de aşa ceva. Canada, însă, eu am ales-o, spre disperarea iniţială şi avantajul ulterior al Franţei şi Germaniei, ţări în care aş fi putut rămâne fără să spun(ă) nici „pâs!” Am ajuns la Toronto în primăvara, uşor rece, năucitoare prin imensitatea cerului senin şi prin lipsa mirosurilor, a anului fără soţ 1987. Studiile graduate mi le-am terminat repede, la Centrul de Literatură Comparată a Universităţii din Toronto, acolo unde le şi începusem (nu cu uşurinţă; francofon prin naştere, hispanofon prin educaţie, engleza mea iniţială era sub-aproximativă. Când, vreun an mai târziu, am putut s-o vorbesc fără să-mi amorţească mâinile, i-am spus colegului care-mi zisese, cu câteva luni înainte, că vorbesc ca Socrate: „Amice, pe atunci scoteam câte o vorbă pe oră, pe când Socrate vorbea atât de mult că nu a avut vreme să scrie nimic”). Integrarea e, în general, marota emigrantului şi, în particular, a României. A mea a fost lipsită de dureri, dar nu şi de grija de a nu mă adapta prea bine: mai degrabă conservator decât convertit, m-am apărat instinctiv de o adaptare excesivă, care cred că m-ar fi făcut fie să mă pierd, fie să re-emigrez din plictiseală. Poate de aceea Canada încă mă surprinde, deşi nu foarte des. Trăiesc în ritm new york-ez într-un oraş prea liniştit pentru binele lui şi într-o universitate deocamdată îndestulătoare pentru binele meu. Cum nu am trecut oceanul ca să caut glucoză pe Himalaya, nu sunt nerealist spunând că studenţilor le place literatura şi că o citesc şi din plăcere şi din polemismul specific vârstei: acela de a se opune mercantilismului vremii. A fi tânăr mai înseamnă şi să i te opui ideii că toate jocurile sunt făcute. Literatura îi ajută acestei rezistenţe nu doar în moduri fanstasmatice ori escapiste.

C.M.: Predaţi teoria literară, literatura comparată, scrieţi eseuri, editaţi volume cu scriitori importanţi ai acestui timp. Întâlnirea intelectuală cu atâtea nume mari ale cuvântului (aş aminti doar câteva, precum Jorge Luis Borges, Umberto Eco, John Woods) este un izvor de îmbogăţire culturală. Un impact care lasă urme. Mă întreb ce modelări-remodelări au determinat în dvs. toate aceste festinuri intelectuale?

C.-A.M.: Dintre autorii străini care m-au influenţat semnificativ fac parte, cu siguranţă, Nietzsche, Walter Benjamin, Borges şi Deleuze, pe care continui să-i descopăr, ca şi pe vechii maeştri, mai cu seamă Heraclit, Meister Eckhart, Spinoza şi Kant. În mai mică măsură Descartes, Pascal, Hegel, Husserl, Carl Schmitt, Heidegger, Adorno, Arendt, Agamben. Deoarece întâlnirile prin lectură sunt, cel mai adesea, mai profunde decât altele, şi deoarece trăiesc în prezent, pot spune că aceste întâlniri mă inspiră, îmi dau ocazia unor intense dialoguri de idei şi îmi întineresc stilul. Dintre autorii contemporani cu care m-am întâlnit uneori şi care mi-au dat de gândit: Gabriel García Márquez, Jean-Luc Nancy, Wlad Godzich, Stanley Corngold, Charles Lock şi puţini alţii. Cum m-au schimbat aceste întâlniri? M-au ajutat să plutesc pe apele timpului.

C.M.: V-aş ruga să schiţaţi un portret al literaturii române contemporane, aşa cum este văzută din interior şi aşa cum este ea percepută din exterior. Care sunt aspectele mai importante ale literaturii române pe care le doriţi a fi cunoscute în dialog cu surorile de limbă engleză, franceză şi spaniolă?

C.-A.M.: Nedemn de-o aşa generoasă întrebare, mă rezum la a spune că literatura română a reînceput să câştige, modest deocamdată, din terenul simbolic pe care îl avea în anii ’80 şi pe care îl pierduse în deceniul următor în favoarea mediilor vizuale şi a scrisului memorialistic, documentar şi istoric. De o neclară bogăţie internă, literatura română arată, din afară, ca o schiţă făcută din linii întrerupte. Excesul de interior se împlineşte, centripet, şi din devorarea exteriorului. Din autorii recenţi care ar trebui cunoscuţi în spaţiile numite (şi cum aproape totul este traductibil): Şerban Foarţă, Ştefan Agopian, Ion Groşan, Ion Stratan, Simona Popescu, Răzvan Petrescu, Dumitru Radu Popa, Petru Cimpoeşu. 

C.M.:  Am în faţă una dintre cărţile editate de Dumneavoastră (în colaborare cu Walid Hamarneh), Fiction Updated, în care se discută dacă teoriile ficţionalităţii  sunt „déja passées”. Dincolo de dezbaterile filozofice ţi literare, ce influenţă are ficţiunea asupra cititorului?

C.-A.M.: Fiction – „ficţiune” şi „proză imaginativă, non-documentară” – înseamnă, sintetic, un „ca şi cum” ce-i luat de bun. Ca gen literar (i.e., roman), fiction este de departe cel mai citit. Proza scurtă, poezia şi dramaturgia sunt din ce în ce mai departe de fiction din punctul de vedere al popularităţii. Fiind un „ca şi cum” (als ob; as if), ficţiunea este în pericol de a fi absorbită de diversele instanţe ale adevărului: ştiinţifice, documentare, religioase. Dar în această fragilitate stă forţa ei, care îl atrage pe cititor să participe la jocurile estetice ale libertăţii (şi ale adevărurilor care nu pot fi altfel exprimate).

C.M.:  Într-o lume globalizată, frământată şi dornică să se reaşeze într-o noua ordine, ce rol îi revine culturii şi scriitorului? Este scriitorul modern prizonierul criticilor literari? În ce mod poate fi redimensionat dialogul scriitor-cititor, astfel ca patima pentru citit să reînvie? (Desigur, mă gândesc şi la contextul general în care trăim, la mass-media care „ne fură” din faţa literaturii în particular şi a cărţii în general).

C.-A.M.: Romanul globalizării îi e leagăn unei omeniri mediocre; o melodramă mai puţin utopică, dar nu mai puţin retorică decât ceauşistul „vom face totul”. Versiunile populare ale globalizării au origini teologico-militare şi prezintă omogenizarea planetei ca pe un proiect misionar şi progresist. Businessman-ul american e noua încarnare a atletului lui Christos care cutreieră lumea pentru a-i converti pe păgâni. Există însă şi o altă globalizare, pe care o consider reală, şi care are loc în timp, nu în spaţiu. Marile companii (Deloitte Touche, Microsoft etc.), prin acele sectoare ale lor numite „companii globale”, produc scenarii de dezvoltare împinse 10–15 ani în viitor. Aceste scenarii sunt apoi întoarse către prezent pentru a contribui la planuri de dezvoltare, la decizii manageriale, de marketing etc. În aceste ficţiuni globale „soft”, multinaţionalele investesc fonduri suficiente pentru ca ele să devină ficţiuni „hard”, adică „adevăruri” ca imagine sau brand. Globalizarea reală înseamnă a fi cu un pas înaintea timpului tău, pe care astfel îl domini şi transformi. Acela care e doar cu un pas înaintea timpului său merită să fie prins din urmă de acesta, spunea Wittgenstein. Scriitorii adevăraţi, aceia care, fiind atât de adânciţi în timpul lor încât se aflau în afara lui, nu au fost niciodată prinşi de timpul lor – ori de al altora –, sunt agenţii anti-globalizării. Fiind nicăieri, ei sunt pretutindeni (Nietzsche, nedus la biserică, spunea că existenţa lui Dostoievski e de ajuns pentru a mântui toată omenirea). Media vizuale? Rezon! Imaginile lor ne ţin în închisoarea unei lumi plăcut neutre. Dar, dacă o imagine valorează cât 1000 de cuvinte, ea nu face cât 1001. Se citeşte mult mai mult decât ne invită să credem media vizuale (producţia de carte e în floare în România; niciodată nu s-au publicat la noi atâtea traduceri — mă gândesc că prietena mea, Denisa Comănescu, publică în colecţia ei de la Humanitas peste o sută de titluri pe an). Sigur, eram obişnuiţi altfel din anii comunismului, când literatura era hipertrofiată, acoperind arii ale gândirii social-politice, ale istoriografiei adevărate ori ale entertainment-ului care erau, fie nepermise public, fie inaccesibile. A citi (şi a face critică literară) în anii ’80 însemna mai mult şi mai multe decât după 1990. Când, azi, rating-urile constituie „acumularea cantitativă”, când entertainment-ul a devenit „baza” culturii de masă, cum ar spune-o Marx, „alinierea” la modelele occidentale, la sutele de canale de televiziune, la milioanele de computere, e normală precum e aerul timpului; cum este şi deschiderea pieţei româneşti către cele mondiale. Ea înseamnă nu doar succesul comercial al literaturii de doi bani (Paolo Coelho, Dan Brown...), care e o constantă invenţie mutuală a „cererii de piaţă” şi a ofertei unor semi-autori puşi să seducă cititorul simplu, inventându-i dorinţele şi oferindu-le acestora o satisfacţie imediată. Criticul literaturii de masă este conţinut în reproducţia de piaţă, este o non-persoană, şi, în cele din urmă, personificarea unei cifre de afaceri. Dar „alinierea” această înseamnă şi publicarea literaturii bune, în „nişe de piaţă” reduse, dar fundamentale. Aici criticii au nume şi o anume influenţă asupra succesului editorial, dar ei nu sunt paznicii închisorii în care osânda scriitorului e prelungită cu fiecare carte publicată.

C.M.: Cum era? Cam aşa... este o carte care rememo-rează viaţa noastră din timpul comunismului prin intermediul poveştilor/povestirilor mai multor personalităţi ale culturii noastre. Cum ne ajută aceste amintiri să privim prezentul şi viitorul?

C.-A.M.: Poate întâmplarea a făcut ca amintirile celor douăzeci şi patru de autori să se articuleze într-un soi de epos al anilor comunismului românesc (la noi, eposul e, fie fracturat, ca la Ion Budai-Deleanu, fie inexistent, după el). Amintirile acestor oameni, care au între 50 şi 90 de ani, nu prezintă trecutul din perspectiva judecătorului şi nici nu îl îngheaţă sub privirea scrutătoare a factorului adevărului indiscutabil. E un trecut încă viu pe care cititorii tineri îl pot înţelege în complexitatea lui omenească şi simplitatea sa uneori monstruoasă, şi de care cei mai vârstnici sunt invitaţi să se despartă mai mult zâmbind decât scrâşnind. În tot, un joc care invită la joc.

C.M.:  Ce înţelegeţi prin „ţara europsită”?

C.-A.M.: Pentru Caragiale (care e adesea refuzat de junii corupţi de adaptabilitatea euro-contemporană — „să ne mai lase Caragialele dumitale în pace!”; ce vorbă e aia, „Mai slăbeşte-mă cu Europa dumitale, stimabile!”?), naţia română e oropsită şi oropsindă în viaţă. Singura şansă — şuie — la procopseală e împinsă într-un „om muri şi-om vedea”, deşi suciţii lui — Cănuţă, nenea Anghelache, Lefter Popescu – par a sugera, în cele din urmă, altceva. Dincolo de Caragiale, pe partea ceastălaltă a unei jumătăţi de veac când autoritară, când totalitară, europsirea românească arată uşor diferit, deşi caragialismul a învins comunismul în România, şi deşi cadrele caragialiene vor rămâne definitorii naţiei noastre în timpul probabil al viitorului. Imparţial, românul e şi-şi (român şi francez, român şi canadian ori român şi român), nu sau-sau. Identitatea sa e duală şi vorace, acumulează primitiv-capitalist cam tot ce se nimereşte, şi judecă lumea pe principiul excluziunii, al lui „fie, fie”. Europsirea e o hidră: un cap plin de lehamite, altul de egoism (ţâţâind adesea mitocăneşte), altul de politicianism, dar nu de responsabilitate, altul de un râs care seamănă teribil a plâns. Europsită, ţara miticilor şi a aferenţilor lor, e lipsită de elemente medii (clase de mijloc, instituţii credibile, consens negociat, societate civilă influentă). Şi, fiind şi lipsită de mijloace, pare situată puţin la est de populaţia sa.

C.M.: Construiţi un bine-venit pod cultural între lumea veche (mai ales cea de la „Porţile Orientului”) şi lumea nouă. Cu ce să ieşim noi în lume? Ce să preluăm de la canadieni/americani (din nord şi din sud)?

C.-A.M.: Cred că materia primă de export cultural românesc e de găsit la nivelul indivizilor de excepţie. Managementul cultural românesc se află încă la începuturi; cu vocaţia noastră misionară slabă, nu e uşor să fim convingători într-un occident plin — dar nu saturat — de imagini de mult moştenite şi de brand-uri culturale stabile şi bine finanţate (dacă vom compara tradiţia şi forţa instituţională a unui „Goethe Institut” sau „Instituto Cervantes” cu acelea ale „Institutului Cultural Român”, putem înţelege că mai sunt multe de făcut). Dar nu ducem lipsă de personaje seducătoare, al căror simţ al umorului, a căror carismă, ironie, rafinament şi poliglotism pot, fiind sprijinite instituţional, să ajute la ceea ce numiţi „ieşirea noastră în lume”. Adversarul principal al acestei ieşiri este, însă, nombrilismul românesc: boala de a privi cam totul ca privindu-ne pe noi. Un caz fericit îl reprezintă filmul românesc: de la ediţia din 2007 a festivalului de la Cannes, unde „4–3–2” al lui Cristian Mungiu a obţinut cel mai semnificativ premiu acordat culturii române până acum, se organizează retrospective ale filmului românesc la Lincoln Center în New York sau la cinemateca ontariană din Toronto, unde pot fi văzute creaţiile lui Ciulei, Pintilie şi Daneliuc, şi se vorbeşte despre „noul val” al cinematografiei noastre, despre Caranfil, Nemescu, Puiu, Muntean, Giurgiu şi alţii. Nu doar filmul românesc are de profitat, ci şi artele plastice, teatrul şi literatura noastră. Cât despre ce ar fi bun de luat de la nord americani, în afară de cumpătare ori ştiinţa de a-l asculta ori ajuta pe celălalt? Nu avem destulă vreme pentru asta, mai cu seamă în vremea în care România se americanizează prost.

C.M.: Mă gândesc ca finalul convorbirii să fie o fereastră deschisă spre mâine. Aşadar, ce proiecte de viitor aveţi?

C.-A.M.: Câteva cărţi în engleză – The Book of Points (o carte densă despre punctuaţia gândirii), Gambling Theory (o colecţie de eseuri despre risc, teoria jocurilor şi aspectele politice, sociale şi estetice ale „ruletei” modernităţii), The Age of Borges (literatura secolului XX privită din perspectiva operei scriitorul argentinian) —, cîteva în română — Deunamor (o carte de eseuri, proze şi poeme despre dragoste) Quand-cuando (filosofia artei marţiale a timpului), o — deocamdată fără titlu — colecţie de eseuri despre teoria studiilor culturale, un roman în patru volume şi patru limbi, deocamdată numit Tetra-logia, o mulţime de texte mai scurte, şi continuarea unei serii TV, „Ecran’n ecran”, pe care am început-o anul trecut.

Cristina Mihai