 |
| Cristina Mihai |
Rodica Raliade
Comunităţi româneşti sub lupă
Rodica Raliade radiază naturaleţe. (Trei de „r” care nu
se poate să nu bine-dispună). Un cuvânt şi o caracteristică mai greu întâlnită
în vremea fardurilor de tot felul. Aşadar, câteva întrebări despre comunităţile
de români pe care le studiază şi le prezintă (fără machiaj) şi despre
împletirea dintre literatura ştiinţifică şi cea beletristică (populară şi
cultă).
Cristina Mihai: Rodica
Raliade stă în România, scrie în româneşte, se inspiră din folclorul românesc
dar scrie şi despre românii din Ungaria şi despre cei din Canada. Această
întrepătrundere între folclor, etnografie şi literatură nu e nouă, dar continuă
să „producă” lucruri noi, atrăgătoare, pe piaţa cuvintelor. Care este secretul
acestei longevităţi?
Rodica Raliade: Răspunsul e simplu: dorinţa de cunoaştere, de a afla adevărul despre cei
plecaţi sau cei care locuiesc de-a lungul graniţelor ţării, în statele vecine.
Pe baza cercetărilor de teren, descoperim viaţa cotidiană a românilor stabiliţi
pe alte meleaguri, departe de casă, ca şi a celor din apropierea graniţelor, cu
toate problemele pe care le implică o astfel de existenţă. Observaţiile directe
conduc la o cunoaştere utilă pentru noi cei de acasă. În aceeaşi măsură, ochiul
şi condeiul obiectiv al etnologului facilitează autocunoaşterea grupurilor de
români din afară, căci le dezvăluie particularităţi ca şi informaţii despre ei
înşişi, până atunci ignorate sau necunoscute.
C.M.: Cum
se împacă omul de ştiinţă cu artistul-scriitorul? Cine trage mai tare în
balanţă?
R.R.: Subiectele abordate, în funcţie
de publicul căruia i te adresezi, impun stilul literar sau ştiinţific, cu alte
cuvinte, aceeaşi problematică poate fi tratată strict ştiinţific sau literar,
dar adesea îmbin cele două stiluri pentru ca informaţiile să fie mai accesibile
publicului cititor. Am scris literatură pentru copii pe înţelesul şi într-o formă
plăcută celor mici, dar şi cărţi de specialitate care se adresează doar celor
interesaţi. De pildă, ediţia ştiinţifică a primului volum din colecţia de
manuscrise inedite a lui Ioan Pop Reteganul, publicată de mine în 2005, este o
importantă lucrare folcloristică, dar
care conţine şi capitole unde descriu Transilvania de la sfârşitul secolului al
XIX-lea, cu lumea ei atât de diversă, în care micii intelectuali au contribuit
la crearea condiţiilor economice şi la acel extraordinar curent de opinie care
a condus spre înfăptuirea Marii Uniri.
C.M.: Românii
cu datini, cu obiceiuri, cu viaţa cotidiană, fără farduri, sunt prezentaţi cu
mult talent, cu umor, cu mult drag şi cu ochi profesionist critic. Aşa au
apărut cartea Lecturi identitare. Români în Ungaria şi articolul Lecturi
identitare. Itinerariu canadian. Care sunt primele trei lucruri
care-i apropie pe români, oriunde ar fi (în România, în Ungaria sau în Canada)?
Şi ce-i deosebeşte unii de alţii?
R.R.: De ce trei lucruri? Vi se par
românii personaje de poveste?
C.M.: De ce nu? Nu au toate poveştile
noastre inclus mirificul, simbolicul număr trei?
R.R.: Dar noi nu suntem eroi care să
creştem precum Făt Frumos, în trei zile cât alţii în trei ani. Suntem oameni
obişnuiţi, cu bune şi rele. Problemele sunt altele. Ne diferenţiază condiţiile
în care evoluăm, în care trăim. Românul spune: Schimbă-ţi locul, ca să-ţi
schimbi norocul. Aşa se explică de ce mulţi au plecat şi mai pleacă, deşi ai
mare nevoie de curaj pentru a face un astfel de pas şi nu în ultimul rând de o
bună pregătire profesională. Nu-mi place, ca cercetător, că sunt pusă în
situaţia de a vorbi cam „la grămadă” de românii emigranţi şi de românii din
jurul graniţelor. Sunt situaţii complet diferite. Din cea de a doua categorie
fac parte cetăţenii unor state vecine României, deci persoane cu statut de
minoritari etnici. Dar emigranţii? Unii emigrează legal, alţii ilegal. Să vă
spun cât de multe diferenţe există între emigranţii sosiţi cu acte în regulă şi
cei ajunşi clandestin pe teritoriul ţărilor de adopţie? În satul Micherechi din
Ungaria, cetăţenii maghiari de etnie română angajau acum opt ani în urmă
cetăţeni din România şi din Republica Moldova, ilegal, pentru munca în serele
legumicole. Nu mai rentează. Fenomenul nu mai este de actualitate. Sau câţi
sunt cei care ştiu că unii etnici români ajunşi legal în Ungaria (ca să mă
refer numai la comunităţi studiate de mine direct) încearcă să acceadă la mici
funcţii politice locale pentru a-şi facilita şi securiza ascensiunea economică
în statul vecin. Cazurile observate
abundă şi e greu să tragi nişte concluzii globale. Poate că aş putea, referitor
la teritoriul bătrânului continent, să spun că românii se adaptează şi că
există deja zone în care românul a devenit cetăţean european, aşa cum în ţară există
localităţi unde românii trăiesc nu numai într-un spaţiu diferit, ci şi într-un
timp revolut. Cât despre cei din Canada, să nu uitam că majoritatea celor
plecaţi acolo au cu totul alte profesii decât emigranţii din Europa. În ultimii
ani în Canada s-au stabilit ingineri, în mod special profesionişti în informatică. Vă daţi seama
că au un cu totul alt mod de a vedea viaţa, decât românul plecat dintr-un sat
ca să lucreze cu cârca pe undeva, prin Europa. Am să vă spun un singur lucru
observat de mine în Canada. Românii pe care i-am cunoscut erau foarte legaţi de
calculator şi de toată gama de informaţii cât şi de posibilităţile oferite prin
comunicarea pe internet, spre deosebire de familiile altor emigranţi, care
precum românul mediu de acasă, stăteau în faţa televizorului. Cred că asta vă
spune ceva despre diferenţa de deschidere şi de putere de conectare la
informaţii a românilor canadieni. Asta pentru a mă opri doar la o unică
observaţie.
C.M.: Rămân
la această experienţă a folcloristului-etnografului, a specialistului care ştie
să unească un trecut îndepărtat şi încă misterios cu prezentul (adesea tulbure)
şi cu viitorul (oare ce culoare va fi având?). Ce ar putea dărui, ca
învăţăminte, românii din diaspora (să zicem, în mod special Canada) şi cei din
jurul graniţelor, românilor de acasă? Dar invers?
R.R.: Experienţă. Cei plecaţi sunt
amprentaţi de cultura şi educaţia de acasă. O poartă cu ei chiar şi atunci când
ar vrea să se debaraseze de ea. Unii nici măcar nu conştientizează. Au senzaţia
că dacă preiau tot ce găsesc în ţara de adopţie au devenit alţii. Nu e chiar
aşa. Unii rămân simpli hibrizi culturali, rămân într-o zonă de tranziţie până
mor. Abia copiii lor depăşesc faza. Alţii îşi conştientizează cu mai multă
maturitate statutul şi se modelează printr-o adaptare inteligentă, selectivă,
şi-şi educă copiii ca atare. Românii din vecinătate care au luptat cu multă
dârzenie ca să-şi păstreze identitatea, diferă mult de la o ţară la alta. O
parte dintre românii din Ungaria au conştientizat abia în ultimul deceniu cam
ce deschideri spre culturile occidentale le poate oferi limba şi cultura
româna. Deci, după cum vedeţi, nu pot fi discutate problemele comunităţilor
româneşti împreună, români din vecinătate, ca cetăţeni ai statelor respective
şi români emigranţi. Dar, să revenim la ceea ce spuneam: experienţa.
Emigranţii, inclusiv românii canadieni, au plecat plămădiţi de societatea
românească, dar comunică şi transmit direct sau prin intermediul celor care îi
vizitează, experienţe culturale şi de civilizaţie occidentală. Şi cel mai
important lucru este educaţia economiei capitaliste, pe care o capătă, ca şi
rigorile unui anumit comportament social, în cazul în care doresc să se
integreze în noua lor lume.
C.M.: În
toată activitatea sciitoricească (recunosc, sună destul de sec această
exprimare), copiii v-au fost aproape de suflet şi pentru ei aţi inventat
poveşti (Poveşti colorate) , aţi adaptat poveşti şi piese de teatru. În
mileniul III, ce nestemate ne poate oferi folclorul-etnografia, astfel încât să
fim noi înşine: români, oriunde am trăi şi să putem comunica cu restul lumii
fără complexe de inferioritate? (În ultimii ani, am avut din plin parte de
aceste complexe).
R.R.: Complexele sunt rezultatul
necunoaşterii, al lipsei de educaţie care stă la baza neîncrederii în sine.
Fiecare neam îşi are valorile proprii, dar nu vom avea mai multă încredere în
noi dacă vom apela doar la spectacole folclorice. Folclorul nu înseamnă numai
cântec, joc şi voie bună. Cultura orală este în primul rând transmiterea unor
învăţăminte. O să spuneţi că perimate. Nu, aici e vorba de transmiterea prin
viu grai, de la bunici la nepoţi, a unor experienţe trăite odinioară şi din
care cei de azi pot trage învăţăminte pline de înţelepciune. Dar, de unde să-i
luăm pe aceşti înţelepţi, dacă nu-i avem în propria familie? Să-i descoperim în
familia lărgită a românilor de pretutindeni. Ei nu sunt doar oameni simpli
trăitori la sate. Să-i ascultăm şi pe oamenii de cultură de aici şi de peste
hotare. Să nu uităm că tradiţia include folclor, dar acesta face parte pur şi
simplu din CULTURA ROMâNă. Cu restul lumii nu mai putem
comunica doar prin hore şi jocuri populare, ci prin tot ceea ce e valoros sub
aspect cultural. Tradiţiile orale s-au transformat, şi-au schimbat funcţiile
sau au dispărut. Cultura se adaptează la
modificările sociale. Există situaţii în care prin moartea unui rapsod
dispare şi categoria folclorică pe care o interpreta. Poate un altul să
performeze ceea ce interpreta bătrânul, dar fără să o facă cu acelaşi har. În
alte situaţii dispare inimosul care a reactivat un vechi obicei local. Dacă nu
apare un alt inimos în locul lui, obiceiul va dispare, pentru că pur şi simplu,
omul sfinţeşte locul. Şi cam aşa este şi în folclorul autentic. Mă duc cu
gândul la faimosul lăutar Marin Chisăr. Tânăr fiind, Constantin Brăiloiu l-a
înregistrat, dar fără să-l întrebe dacă are în repertoriu şi balade. Abia mai
târziu, când îmbătrânise, un coleg etno-muzicolog i-a descoperit comoara de
vechi cântece bătrâneşti. A reuşit să prindă unele din ele pe bandă, dar deja
bătrânul le mai uitase sau pe altele nu le mai putea cânta ca odinioară. Ultima oară l-am ascultat la Soroca, în
Republica Moldova. I-a însoţit pe cercetătorii Institutului de Etnografie şi Folclor
din Bucureşti, unde lucrez şi eu, la simpozionul de la Ialoveni, din 1993. Să-l
auzi pe Marin Chisăr cântând o baladă de demult, în cetatea lui Ştefan cel
Mare, vreau să vă spun că e o amintire care şi acum mă emoţionează. Peste doar
câteva luni bătrânul pleca într-o altă lume mai bună şi mai dreaptă decât cea
unde fusese adesea minţit, uitat… A luat cu el, aşa cum mi se şi plânsese la
Soroca, o avere inestimabilă. Cam asta e situaţia folclorului. Ce avem de făcut
e salvarea lui prin conservare, căci dintr-un fenomen viu devine treptat un patrimoniu
imaterial pasiv. Trebuie promovate acele proiecte culturale care urmăresc
astfel de obiective.
C.M.: Voi
încheia într-o manieră pragmatică, dar care nu exclude sentimentele (e şi
acesta un fel de pragmatism: să ştii să fii tu însăţi). Deci, cine este Rodica
Raliade în date bio-bibliografice ale trecutului, prezentului şi viitorului?
R.R.: M-am născut la Braşov, într-un
vechi cartier românesc, Schei. La Braşov am terminat cursurile Liceului
„Unirea” şi apoi am fost admisă la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din
Cluj. După trei ani, a urmat transferul la Bucureşti. Am lucrat ca profesoară,
timp de câteva luni, la Moeciul de Jos (Bran-Braşov) şi-apoi într-un sat din
jurul Bucureştiului. Experienţa
de acolo mi-a inspirat schiţele umoristice Alo, şcoala!. Dornică să fac
o carieră artistică şi să urmez o a doua facultate, am plecat de la catedră şi
între 1972–1976 am lucrat la Studioul Cinematografic „Bucureşti”. Pe rând am
fost asistent de producţie, secretară de platou şi asistent de regie. Am obţinut
doctoratul în 2000, specialitatea filologie-folcloristică, cu tema: Manuscrisele
inedite din fondul Ion Pop Reteganul — Biblioteca Academiei Române. Din
2005 sunt cercetător II la Institutul de Etnografie şi Folclor. V-am spus viaţa
mea pe larg, pentru că în ultima vreme mă gândesc tot mai mult la familia mea,
la ceea ce am trăit, la ce aduc cu mine din zestrea unor sute de ani şi,
desigur, cum le-aş putea valorifica literar. Sau mai degrabă ştiinţific. Un subiect
vechi care mă frământă este istoria familiei Greceanu, mama mea fiind o urmaşă
a faimoşilor cronicari, cu rudele pe care le-am cunoscut şi de care mă leagă
amintiri extrem de diverse şi de colorate.
Acest gând nerealizat îşi aşteaptă împlinirea, dar cine poate ştii ce va
urma? Aş dori să scriu şi despre cei doi taţi ai mei: cel biologic şi legal,
care a fost deţinut politic şi a murit
la canal (Valea Neagră, colonia de muncă Ovidiu, în 1950) şi cel
adoptiv, care m-a crescut cu o deosebită grijă, alături de mama. De fapt, mi-a
dăruit toată dragostea din lume!
Cristina Mihai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu