Viaţa, un document de scris- interviu cu NICK BOGDAN

Nicu Bogdan sau conform canoanelor canadiene, Nick, este un domn afabil, care te cucereşte de la prima întâlnire. Nici nu e de mirare, pentru că  aduce cu sine acele vremuri după care noi, cei mai tineri, tânjim şi, mai mult, le-am dori reluate (cel puţin în parte). Este vorba de vremurile româneşti când societatea mergea cu aplomb spre împlinire culturală, materială şi nu numai. Chiar dacă politica era tumultuoasă şi atunci, viaţa omului „obişnuit” era încărcată de speranţe, de visuri, care n-au devenit deşarte decât odată cu instaurarea comunismului. Şi, mai era ceva, ceva pe care astăzi l-am pierdut (nu de tot): existenţa aristocraţiei şi, prin ea, existenţa unui anume şarm al cotidianului. Nick poartă cu el acel parfum al timpurilor de altădată. 

Cristina Mihai: Nick, copilăria ţi-a fost o lume de basm şi nu numai datorită faptului ca aşa e ea, copilăria, ci şi pentru faptul ca România trăia atunci o altă viaţă. Viaţa interbelică. Te rog descrie-ne anii aceia care au rămas şi pentru memoria colectivă ca fiind fabuloşi (în ciuda documentelor legate de frământările politice).

Nick Bogdan: Lumea în care am trăit a fost aceea care a existat din totdeauna, după cum o descria  Shakespeare, cu 500 de ani în urmă, în Sonetul 66, care sună astfel în propria mea traducere:

„Văd cum onoarea împodobită în ruşine

Virtuţile raţiunii le-afundă în desfrânare

Dreptatea însăşi, care-n nedreptăţi s-aţine

Triumful judecăţii transformă-n şchiopătare”.

Eu am fost pentru familia mea, la vremea aceea, comu-nistul familiei., care, naivul de mine, credeam ca şi Labiş, pe care l-am cunoscut,  că:

„Trăim în miezul unui ev aprins

Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă

Cei ce nu ard dezlănţuiţi cu noi

În flăcările noastre se destramă.

Noi pentru viitor ne pregătim

Şi-l populăm pe solul fericirii

Cu braţele-ncordate să-l săpăm

Şi să-l udăm cu ploile gândirii.”

 Norocul meu a fost să trăiesc într-un mediu familial în cadrul căruia principiile moralei creştine ca şi aprofundarea cât mai temeinică a moştenirii culturale au reprezentat preocupările de căpetenie ale educaţiei mele. Familia bunicului din partea mamei se refugiase în România din Macedonia, pentru a scăpa de persecuţiile turceşti. Stabilindu-se în Vrancea, încă din primele generaţii, au dat ţării personalităţi precum arhitectul Ion Mincu şi scriitorul Duiliu Zamfirescu. Astfel, una dintre cele mai bune prietene din copilărie a fost mătuşa mea, Caterina Remer, sora lui Duiliu Zamfirescu, în casa căreia mă duceam zilnic şi unde aceasta a căutat să mă familiarizeze cu instrumentele muzicale. Am început să cânt la pian şi la diferitele instrumente de suflat pe care le avea în casă. Îmi citea despre vieţile artiştilor români, italieni şi ale altora, din minunatele cărţi pe care le avea în bibliotecă, familiarizându-mă cu pictura, sculptura şi cu capodoperele artistice ale trecutului.

C.M.: Iar cu Maria Cernovodeanu ai luat lecţii de pian timp de nouă ani. 

N.B.: Când am analizat, mai târziu, felul de a fi al părinţilor, pe bunica mea, cea care spunea că oricărui om trebuie să-i dai consideraţia care i se cuvine, mi-am dat seama că ei erau mai apropiaţi de idealurile creştine şi chiar de cele comuniste, decât cei care trâmbiţau doar sloganele comunismului. Părinţii mei n-au fost niciodată comunişti Tatăl meu a deschis hambarele pentru săteni, în timpul foametei în anii de după război, rămânând în amintirea satului meu natal, Gura Caliţei, din judeţul Vrancea. Lumea copilăriei mele a fost minunată prin tot ceea ce mi-au dăruit părinţii şi întreaga mea familie, prin ţăranii pe care i-am cunoscut, plini de omenie.

C.M.:  După anii războiului, cum a fost trecerea la comunism? Erai adolescent  şi apoi tânăr adult când aţi prins perioada extrem de cruntă a închisorilor şi siluirilor de tot felul.

N.B.: După război evenimentele s-au derulat rapid. Judecând astăzi, nu pot considera pe reprezentanţii comunismului  decât ca pe nişte impostori impuşi prin şantajul tancurilor sovietice. Ei au acaparat toate bogăţiile ţării, însuşindu-şi-le şi de la bogaţi, şi de la săraci, în numele egalităţii şi dreptăţii sociale. Incomozii cu păreri proprii, care îi criticau sau atenţionau, erau băgaţi la închisoare.

 C.M.: Ai fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale şi scrierea de lucrări în proză şi în versuri prin care calomniai realizările din R.P.R. şi U.R.S.S.” Ai executat fix 5 ani fiind eliberat ca urmare a promulgării unui decret general de amnistiere a deţinuţilor politici din 1964.  Ce ai scris de fapt?

N.B.: Urmărind întrebările tale am ajuns la convingerea că trebuie să fac o trecere în revistă a vieţii şi a viselor  mele de-a lungul vremii. Felul meu de a scrie a căutat să reprezinte întotdeauna amintirile şi experienţele mele sub forma ficţiunii literare, considerând că reunirea anumitor personaje sau întâmplări ar constitui o modalitate sugestivă şi mai cuprinzătoare a întâmplărilor şi frământărilor sufleteşti pe care le-am trăit. Cred că un răspuns mai complet şi mai aprofundat la întrebările tale ar constitui romanul meu la care lucrez de vreo cincizeci de ani şi pe care sper ca sănătatea şi starea mea sufletească să mă ajute să-l termin cândva, fiindcă el îşi propune tocmai să descrie epoca pe care am trăit-o cu evenimentele şi învăţămintele ei. I-am ales drept titlu „Purgatoriul himerelor”, pentru că ceea ce am trăit eu şi cele câteva generaţii din jurul anilor ’30 s-a sprijinit pe credinţa răspândită de reprezentanţii cei mai semnificativi ai secolului luminilor , aceea că prin cultivarea şi dezvoltarea raţiunii, sporirea cunoaşterii tehnologiei şi a bogăţiilor, se va ajunge în mod nemijlocit şi la asigurarea bunăstării şi a fericirii pentru toţi oamenii de pe pământ. Tineretul acelor timpuri şi-a concentrat speranţele în jurul a trei idealuri: fie în capitalism, fie în consolidarea naţiunii, fie în asigurarea egalităţii dintre oameni. Ideea creştină a iubirii şi solidarităţii oamenilor îşi netezise calea în conştiinţa societăţii europene de peste 2000 de ani, ceea ce ar fi trebuit să reprezinte o garanţie a succesului ideilor iluministe. Dar, speranţele şi solidaritatea viselor tineretului din acei ani s-au împotmolit în jurul ideilor capitalismului care prin competiţia foarte utilă în impulsionarea şi realizarea mijloacelor de creştere a bunăstării au condus prin egoism şi lăcomie către diferenţierea din ce în ce mai accentuată dintre clasele sociale. În locul bunăstării generale s-a ajuns la împărţirea societăţii între o minoritate de risipitori şi o majoritate de pauperi. Tinerii care au crezut în ceva au fost târâţi de evenimentele socio-politice în situaţii contrare idealurilor lor. Cei grupaţi în jurul solidarităţii naţionale s-au trezit purtaţi, din cauza urii etnice şi de rasă, spre desconsiderarea şi persecutarea celor aparţinând altor culturi şi rase, ajungând până la folosirea Auschwitz-ului şi a camerelor de gazare în care îşi aruncau semenii. În sfârşit, în numele egalităţii sociale, s-a ajuns prin exacerbarea urii de clasă la crearea unor aşa-zişi reprezentanţi ai claselor defavorizate, autoproclamaţi lideri, care arogându-şi drepturi şi puteri au creat treptat gulaguri şi reprimări ale oricărei făpturi care li se opunea sau care nu le accepta acţiunile. 

C.M.: Aşa a fost Europa acelor timpuri. Revenind în România, în anii de după război...

N.B.: Îndrăznind să-mi exprim alte păreri, soarta m-a dus şi pe mine dincolo de gratii. Ce-i supărase? Scrisesem romanul Revoltă în Olimp, în care prezentam vizita unei delegaţii sovietice în cetatea zeilor, unde încercau, prin intrigi şi revoltă, să instaureze raiul comunist. Era un roman pamflet. De asemenea, mi-au găsit o poezie ca nefiind în realitate comunistă şi cu care i-am înfuriat teribil, pentru că le-am recitat-o şi în timpul procesului.

C.M.: Ai cunoscut multiplele feţe ale comunismului, în special partea concentraţionară. Ce ai adăuga, pe lângă tot ce s-a scris despre viaţa în închisori şi lagăre?

N.B.: În privinţa închisorilor comuniste, ceea ce aş avea de adăugat este că ceea ce ne-a uşurat viaţa acolo a fost întâlnirea cu nişte oameni deosebiţi, arestaţi ca şi mine, cum ar fi Noica, Al. Paleologu, Nicu Steinhard, Sergiu Al. George, dr. Răileanu şi mulţi alţii, care au transformat închisoarea într-o şcoală de răspândire a culturii. Aceasta a contribuit la educarea numărului impresionant de ţărani şi de muncitori arestaţi şi la spulberarea ideii idioate, răspândite de semidocţii comunişti şi de satrapii lor, că acolo unde e carte multă, e şi prostie multă. Dimpotrivă, ea a creat şi a consolidat solidaritatea diferitelor categorii de deţinuţi politici, în jurul culturii şi a unei educaţii cu totul deosebite lozincilor şi inepţiilor răspândite de propaganda comunistă şi impuse prin teroare. Aceasta este poate minunea trăită în închisoare. Acolo mi-am consolidat cunoştinţele de limbi străine, de filosofie…

C.M.: Este iertarea posibilă pentru foştii tăi torţionari?

 

N.B.: Ce este iertarea şi pe cine să iertăm? Pe principalii vinovaţi, Churchil şi Rooswelt, de a pune la discreţia unor satrapi ca Stalin şi a acoliţilor lui criminali a unei treimi din populaţia globului, pe trădătorii interni care s-au pus la dispoziţia celor care au căutat să ne distrugă conştiinţa naţională şi moralitatea, ambele deja greu încercate de condiţiile istorice anterioare prin care a trecut ţara noastră?  Sau pe cei angrenaţi într-un sistem oribil al turnătoriilor în lanţ, distrugându-şi copiii, părinţii, prietenii ?  Morala creştină ne îndeamnă să-i iertăm, cu atât mai mult cu cât majoritatea colaboratorilor interni au fost nişte ignoranţi şantajabili şi nişte nebuni aleşi pentru a putea contribui la instaurarea şi creşterea teroarei asupra populaţiei. Dar, nenorocirile prin care a trecut atâta omenire, ne obligă să nu uităm şi să facem cunoscute noilor generaţii faptele acestora, pentru ca repetarea monstruozităţilor secolului XX să fie imposibilă.

C.M.: Ce loc ocupă credinţa în Dumnezeu în viaţa ta?

N.B.: Căderea comunismului a dovedit eşecul încercărilor de înăbuşire a credinţei. Negarea existenţei lui Dumnezeu şi a moralei creştine, impusă prin teamă de comunism conştiinţei populare ca fiind nocivă educaţiei, nu putea să convingă pe cei înarmaţi cu o educaţie şi o experienţă în măsură să înţeleagă importanţa eticii iubirii în consolidarea relaţiilor sociale dintre oameni. În ce priveşte experienţa personală, urmărit fiind în permanenţă de agenturile securităţii, chiar şi după stabilirea mea în Canada, ajutorul divinităţii l-am resimţit în permanenţă, destrămând toate iţele şi planurile de a mă distruge, ceea ce mi-a permis să supravieţuiesc. Chiar şi astăzi, după boala grea care m-a încercat, faptul că mi-am revenit şi că mă îndrept spre restabilire, nu o pot considera decât o minune divină. 

C.M.:  După eliberarea din închisoare, deşi urmărit în permanenţă, aşa erau toţi foştii deţinuţi, ai reuşit totuşi să termini ASE. Câţiva ani n-ai mai scris literatură. 

N.B.: Ajutorul esenţial, la ieşirea mea din închisoare, mi-a fost dat de către soţia mea, care deşi fost cadru al armatei, cunoscându-mă de mult, m-a ajutat moral şi material să reiau firul studiilor, să pot fi şef de promoţie la ASE şi să-mi aleg apoi o carieră care să-mi placă şi care să mă ajute în viitor, cum a fost specializarea mea în informatică. Uniţi în faţa încercărilor permanente de a ne despărţi şi de a ne distruge prin tot felul de metode specifice securităţii, am reuşit în cele din urmă, cu ajutorul mamei şi surorii mele, stabilite în Canada, să ne refugiem acolo, scăpând de o bună parte din opresiunile şi încercările regimului de a mă transforma în agentul  lor. 

C.M.: În Canada ai avut parte de o viaţă nouă, deşi ai luat totul de la capăt la 50 de ani! Prin Angela Comneni, o rudă îndepărtată de a ta, ai reuşit să reînnozi un fir care ar fi fost normal pentru viaţa ta (dacă n-ar fi intervenit comunismul). Ai fi făcut parte din elita bucureşteană (din Bucureştiul echivalat cu Micul Paris) şi, o dată cu ea, din cea românească, cu deschidere europeană şi nu numai. Ai cunoscut multă lume bună canadiană prin intermediul Angelei Comneni. Descrie-ne, în mare, această lume bună şi acele serate de excepţie.

N.B.: Tot ca un ajutor al lui Dumnezeu este şi întâlnirea în Canada a doamnei Angela Comneni, care reuşise să-şi facă un renume prin invitaţii de elită pe care îi aduna în jurul ei, oameni de aleasă cultură, care în casa ei regăseau ceremonialul aristocratic instaurat odinioară de aristocraţia românească a vechilor familii. Ca vicepreşedintă a Asociaţiei de heraldică din Ottawa, ea primea cam la trei luni şi vizita membrilor acestei organizaţii, aparţinând nobilimii provenind din diferite colţuri ale lumii. stabilită acum în Canada, chiar genealogia fantezistă pe care şi-o asuma, prin soţul ei, Alexis Comneni, autodeclarat descendent al familiei imperiale bizantine a Comnenilor, a contribuit la o imagine pozitivă a românilor. Mediatizarea acestei „prinţese orientale”, cu presupusa ei ascendenţă bizantină, a fost o poartă deschisă spre lumea românească. Cu ajutorul Angelei Comneni, care prin personalitatea ei a făcut mari servicii culturii române, am reuşit să cunosc un segment important al intelectualităţii canadiene, ca şi a unor personalităţi din emigraţia aflată acolo, provenind atât din nobilime cât şi din alte pături sociale ale ţărilor europene, latino-americane şi chiar africane sau asiatice. Am reuşit astfel să înţeleg diferenţierile existente ca şi legendele despre trecutul acestora. Mentalitatea scoţienilor, deosebită de cea a englezilor şi a irlandezilor sau a welshilor [galezilor] englezi, a catalanilor şi andaluzilor, cea a bascilor spanioli, a croaţilor faţă de sârbi, muntenegreni, a ciprioţilor greci şi turci etc. La aceste serate veneau îmbrăcaţi în costumele lor specifice, având ocazia să le cunosc în varietatea prin care reprezentau zonele lor de provenienţă.  Nu pot trece sub tăcere importanţa întăririi legăturilor dintre românii canadieni şi emigranţii de alte naţionalităţi, casa Angelei Comneni fiind deschisă permanent artiştilor, oamenilor de cultură  şi diplomaţilor din diferite ţări. Actele de mecenat şi de repre-zentare ale Angelei Comneni o caracterizează ca pe una dintre principalele figuri ale intelectualităţii româneşti din Canada, care a răspândit cunoaşterea culturii şi tradiţiilor noastre, la mii de kilometri de ţară şi a ajutat la creşterea prestigiului nostru faţă de canadieni în general, şi faţă de alte naţionalităţi stabilite în Canada, în particular. Datorită doamnei Comneni am devenit şi membru al filialei Uniunii scriitorilor canadieni, cu sediul în Ottawa. Ca scriitor, în ultimii ani m-am aplecat şi asupra traducerii sonetelor shakespeare-iene, pentru că le consider mari realizări ale poeziei universale, iar traducerile în limba română la care am avut acces mi s-au părut nepotrivite.

C.M.: Ceea ce impresionează la românii din generaţia ta este faptul că, deşi au pierdut totul în ţară şi au fost nevoiţi să ia viaţa cu adevărat de la zero (în cazul fericit în care reuşeau să scape din iadul închisorilor şi al urmăririlor fără sfârşit, parcă)  nu exista ura faţă de România. Nu exista defăimare faţă de naţiunea din care faceţi parte. Exista doar damnarea comu-nismului şi a indivizilor reprobabili. Acum, dimpotrivă, se practică, cu voluptate,  defăimarea din orice amănunt, cu orice prilej. Ce-au pierdut cei de astăzi fata de cei din generaţia ta? Cum poate fi restabilit normalul şi din punctul de vedere al imaginii pe care o ducem cu noi, oriunde în lume?

N.B.: Cred că la aceste întrebări, răspunsurile reies din cele spuse de mine mai sus, subliniind doar rolul educaţiei primite în familie, la şcoală şi a modelelor pe care le-am avut în viaţă.

C.M.: Din 1992 ai colaborat la ziarul „Românul Liber” al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, tipărit la Paris. Eşti şi unul dintre membrii fondatori. Ce rubrici ai acoperit? Cum trebuie să arate profilul românului liber, în această nouă eră, cea a globalizării?

N.B.: Colaborarea la ziarul „Românul Liber” din Franţa, se datorează prieteniei mele cu Doru Novacovici şi a respectului meu pentru cel care a fost marele om politic Ion Raţiu. Nu am avut o rubrică specială în cadrul ziarului, ci doar prezentări politologice ale statului comunist roman, considerat de mine drept un stat mafiot la nivel guvernamental. Ca o concluzie,  în ciuda condiţiile grele prin care am trecut, să  reuşim să avem o conduită demnă şi morală.

C.M.: De doi ani te-ai întors în ţară, gata să te lupţi pentru drepturile tale moştenite (pământ, păduri, case). Cum va arăta cartea care va descrie lumea românească din zbuciumatul secol XX?

N.B.: În privinţa drepturilor la moştenire, pentru care m-am luptat, în ciuda problemelor de sănătate cauzate şi de acest zbucium, sper ca soarta să mă ajute să le închei cu bine. Pe tărâm literar, în momentul de faţă voi încerca, împreună cu partenera mea de viaţă, să termin ceea ce mi-am propus, romanul Purgatoriul himerelor şi să rescriu alte vechi lucrări în proză, cum ar fi Revoltă în Olimp şi  Armata ca o farsă. Prin cele scrise vreau să redau o imagine cât mai fidelă a acestor încercări de îmbunătăţiri sociale care se potrivesc cât se poate de mult cu concluziile proverbului popular francez care spune că  „Souvent, le mieux c’ est l’énemi du bien” , adică „Adesea, mai binele este duşmanul binelui”.

C.M.:  Mulţumesc Nick.