Civilizaţie şi Model Cultural

Luciano Pizziconi

 

De la Ottawa, un interviu al Cristinei Cătălina Mihai cu poetul și filozofului Luciano Pizziconi

Este precedat de o scurtă prezentare a lui Luciano Pizziconi

Cristina Mihai.: Dumneavoastră aveți un punct de vedere diferit asupra a ceea ce cultura, ca sistem unic şi complex, ar trebui să facă în societate. În calitate de filozof, ați introdus ideea de solidaritate culturală.

V-aș ruga să prezentați acest concept.

Luciano Pizziconi:. Întrebarea dumneavoastră solicită un spectru amplu de considerații. A înțelege, într-adevăr, cum ar trebui să opereze cultura - și prin umare de ce nu operează cum ar trebui prin intermediul modelelor sale – este de datoria noastră, a tuturora, întrucât înseamnă să ne anticipăm viitorului, să ne hotărâm soarta.

În plus, pentru a înțelege și a face înțeles – cum ar spune Socrate – , ar trebui să se stabilească dinaninte “ce este această x”, dacă este adevărat că, cu cât se citează mai mult, cu atât “cultura” rămâne mai necunoscută.

Într-adevăr, în epoca noastră, termenul nu mai operează o distincție între substanță și superficialitate, dacă luăm în considerare aversiunea și ineficacitatea pe care “modelele culturale” în vigoare, induse de oligarhiile planetare, o propagă în fiecare strat social și la toate nivelurile, în mod cert nu dezinteresat ori din ignoranță sau obtuzitate. Astfel încât această concepție omnivoră a “culturii”, lipsită de vreo greutate specifică, ține de acea definiție “curentă”, și ușor falsificabilă a unui “Eu” îngreunat şi totuși inconsistent, întrucât este manipulat și redus la un stadiu de labilitate chiar de către ceea ce acesta introduce și produce.

Cu toate acestea, în unele locuri se observă o întrebuințare responsabilă a termenului, o căutare a sensului originar, ce implică o decantare riguroasă a oricărui reziduu și o implicare deplină care să ducă la concepția «de aur», la definiția adevărată. Ceea ce, uneori, reduce la obiectivitate valența diferită pe care același cuvânt o poate avea în cele două contexte, ce sunt total diferite unul de celălalt.

La acest al doilea nivel de ‘percepție’, dacă se poate spune așa,  subiectul dobândește o con-știință ce reprezintă sinteza cea mai înaltă a culturii.

Din păcate, după cum spuneam, s-a impus opinia “curentă” că aceasta nu reprezintă nimic mai mult decât un ornament de salon, un eveniment elitist, un zgomot de fond sau un musafir nepoftit, în funcție de context... În timp ce, în schimb, fiecare societate este oglinda propriului său model cultural, sau mai bine zis, a valorilor și nonvalorilor pe care acesta va fi capabil să le alimenteze și să le transmită.

Luând în considerare toate acestea, într-o situație generală de descurajare, ce se acutizează din pricina expansiunii neînfrânate a unei realități multietnice și a unui sistem globalizat dar lipsit de fundamente etice comune, devine important într-un mod vital să te recunoști într-un model privat de tipologii logice corupte și corupătoare. Cu alte cuvinte, trebuie redefinite esența și funcțiile culturii, trebuie replantată în humusul său originar, pentru a putea modifica radical structurile și suprastructurile, mentale și sociale, pe care modelele negative le-au produs și le-au fosilizat.

Ar fi necesar, deci, un numitor comun care să nu fie influențat de opinii și falsificări, un «Model autentic de relație» a cărui valoare să poată fi împărtășită la nivel universal în cadrul civilizației care ne bate la ușă și care, acum la fel ca și atunci, este un ‘Început’.

Ajuns aici, aș vrea să citez o propoziție extrasă din ale mele “Scrieri despre etica limbajelor”: « Dacă adevărul este relație, atunci cultura este prietenie și întâmpinarea este limbaj...»

Un subiect de reflexie, dacă doriți.

Veți înțelege de ce “punctul meu de vedere” asupra «Culturii», și a țesutului relațional continuu pe care le consider ca aflându-se într-o conexiune, nu-și putea găsi “puncte de sprijin” în modelele constituite, care “a priori” se arată funest de falacioase în ceea ce privește interesele și directivele, de proveniență anomală și având caracter alienant. Asemenea “a priori”, într-adevăr, falsifică optica raporturilor pe care egoul le întreține cu tot ceea ce i se înfățișează drept ‘altul decât  sine’, inhibă experiența, distrugându-l pe «Cum», fără de care fiecare conștiință este artificială, întrucât este lipsită de conținuturile emoționale imediate care-l detremină pe om în profunzimea adevărul și a umanității sale.  

Ceea ce aș vrea să evidențiez, în fond, este că “răul” existențial este cultural, și își are originea în ștergerea memoriei comune, în pierderea empatiei «Originii», ce te face incapabil de a percepe și de a trăi complexitatea  lui ‘tot’ în simplitatea ‘Întregului’. Poate că a menține unitatea armonioasă a aceastei totalități de legături și obligații ar trebui să fie scopul final al culturii și al modelelor sale, întrucât în lipsa nucleului, nimic nu durează, și nu există amintire, sentiment sau noțiune care să reziste în timp. 

Prin urmare, ideea mea de «Cultură», drept sinteză a valorii intersubiective și supraindividuale – și prin urmare referent al tuturor subiectelor și al tuturor relațiilor – , vrea să unească ceea ce oportunismul orb al intereselor particulare se încăpățânează să separe din pricina unui reziduu de impulsuri animalice, ce par “raționale” în baza falsului model ce le justifică și a aparatelor care le administrează.

Cât privește faptul de a fi solidari, sunt convins că este vorba mai degrabă de un instinct nobil, decât de o necesitate culturală, întrucât, fără ca un asemenea caracter distinctiv să se afle la originea oricărei forme comunitare, nu s-ar putea nici măcar teoretiza vreo complementaritate, conviețuire sau împărtășire.

Cu atât mai puțin tehnici sau filozofii, chiar imperfecte.

Dacă acest lucru este adevărat, se poate considera că legătura solidară este centrul complexei moșteniri culturale pe care o numim «Cultură», antecedentul ab origine.

În acest caz, ea constituie nu doar apogeul oricărei valori, ci și «valoarea de relație» implicată ce pune în evidență deplinătatea oricărei legături pe care omul o gândește sau o întreține, întrucât operează la nivelul «Memoriei». 

Astfel o «stare permanentă de conștientizare», care să intereseze universalitatea aspectelor organismul social, păstrându-i tonusul și integritatea, și care devine «Model» etic necesar atunci când carența sau absența sa demonstrează insolvabilitatea oricărei alte forme exogene de garanție sau de sub-valoare.

Se poate deci afirma că «fără solidaritate nu se produce cultură», ci numai nonvaloare...  Astfel încât fiecare atitudine ce ignoră o asemenea implicație, i-ar așeza pe cei sau pe cel care și-o asumă, în afara consensului uman și a oricărei perspective morale, indiferent de rasă sau religie, doctrină sau ideologie, care ar fi invalidate de contestarea unui principiu incontestabil.

C.M. :Dumneavoastră utilizați cuvinte frecvent folosite în limba modernă, cum ar fi “civilizație occidentală” sau, dacă doriți, termeni precum “comuniune” și “relație”. Dar semnificația pe care le-o atribuiți este un pic diferită, mai profundă, trecând dincolo de tipica comunicare orizontală și verticală.

 Aș vrea să vă rog să dezvoltați conceptul de “comuniune”, care este strâns legat de cel de “paritate de limbaj”. 

L.P.: După cum ați amintit, cuvintele pe care le folosesc au o colocație specifică în contextul reflexiilor mele și, sper, precizia optică necesară pentru a evita neînțelegeri. Consider că e de datoria mea, într-adevăr – și-mi mențin intenția – , nu doar de a-mi exprima gândirea într-o formă adecvată, ci și de a nu condiționa printr-un artificiu judecata interlocutorului.

În acest scop, oricare ar fi argumentul ales, folosesc aceleași instrumente aflate în posesia mea, astfel încât o evaluare completă și autonomă să fie nu doar posibilă, ci și, din orice punct s-ar privi chestiunea,  pornind de la un detaliu să se poată ajunge la întreg. Ceea ce, chiar și sumar, vă poate spune ce înțeleg prin «paritate de limbaj», și prin intermediul cărei căi ‘Eu’ și ‘Tu’ trebuie într-adevăr să caute, dar și să-și dorească identitatea de valoare și de sens.

Acestea fiind spuse, voi încerca să-mi completez răspunsul printr-un scurt exemplu.

Ştim, sau putem uşor să intuim, că totul, în lumea noastră, este «relație». Premisa implicită a oricărui echilibru se află prin urmare în complementaritatea acțiunilor și a intențiilor, astfel încât ‘comunicarea’, oricare ar fi forma de expresie adoptată, va tinde să împărtășească în mod simbolic experiența «Valorii» ab origine, s-o trăiască în comuniune.  Şi acest fapt, după cum ați observat dumneavoastră, trece dincolo de comunicarea verticală și orizontală, întrucât alimentează un dinamism virtuos, un limbaj al lui «Noi», și prin urmare o solicitare emotivă a tuturor componentelor si nivelelor sferei psihice și senzoriale, implicând la nivelul raporturilor cotidiane atât aspectele sociale, cât și pe cele religioase ale colectivităților și ale indivizilor. După cum vedeți, strânsa conexiune a termenilor pe care-i folosesc în mod frecvent în scrierile mele, ar necesita o analiză suplimentară, întrucât sensul încredințat fiecărui cuvânt nu este dedus numai din aria lui semantică, ci rezultă din interacțiunea a două sau mai multe elemente sintactice...  Şi nu atât cu scopul de a-i amplifica rezonanța cât având finalitatea de a-i intensifica raportul cu «Valoarea» de proveniență, despre care am discutat deja.

Consider, deci, că senzația de ‘profunzime’ pe care ați perceput-o, i se poate atribui  unei înclinații naturale de-a dumneavoastră, care prin urmare regăsește în aceste secvențe o formă eficace corespunzătoare.

C.M.: Extrem de impresionant este faptul că “Proiectul Athanòr”, organizația căreia îi sunteți președinte și fondator, s-a implicat în a “aduce cultura în stradă”, sau, cu alte cuvinte, în lumea reală. Astfel dumneavoastră și colaboratorii dumneavoastră ați realizat numeroase manifestări având drept scop sprijinirea celor “excluși” din societate. Ați ajutat material, și nu numai, persoane cu sindromul lui Down, bolnavi de cancer, copii din Lumea a Treia, leproşi...

Care este relevanța culturală a acestor evenimente, pentru beneficiar și pentru donator?

L.P.: În calitate de «Model autentic de relație», legătura solidară ar trebui să opereze la nivelul conștiințelor, adică la un nivel superior față de acele dezechilibre de care suferă organismul social, să le prevină cauzele. O dată stabilite principiile teoretice, este necesar ca aceste subiecte să-și găsească o oarecare aplicabilitate și validitate deoarece, după cum ați subânțeles dumneavoastră, “lumea reală” are nevoie de exemple tangibile iar implicarea intelectuală, într-adevăr, trebuie să poată fi transpusă într-o acțiune influentă. În baza acestor considerații, “Proiectul Athanor” a gândit și finanțat anual “Itinerariile solidarității și ale culturi”, ce se desfășoară în mai multe etape, atât în Italia cât și în străinătate, în funcție de disponibilități.

Este vorba, deci, de intervenții modeste, al căror scop este atât acela de a limita efectele dezordinii actuale, cât și să ilustreze – și să încerce să corecteze – carențele individuale și colective. Aceasta nu înseamna că solidaritatea a eșuat, sau că este o însărcinare destinată unei minorități eroice, ci că puterea știe să gestioneze mai bine atracția exercitată de “modelele culturale” în vigoare care ne fac vulnerabili în fața egoismelor și mult prea puțin chemați să dăm socoteală pentru binele comun... care este în fond singurul «Bine».

Obiectivul lui Athanòr  nu este, deci, atât să vindece, cât să prevină, dacă pot să spun așa, această “neglijență” nicidecum minoră.

Astfel încât trebuie să afirm cu sinceritate – pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră – că din punctul meu de vedere, atât în ceea ce-i privește pe donatori cât și pe beneficiari, relevanța acestor evenimente ar trebui să se situeze într-un plan secund față de implicațiile lor viitoare posibile și de dorit.

C.M.: Dumneavoastră ați pornit de la un concept teoretic și prin acesta ați ajuns la un angajament concret.

Dar cum au început toate acestea?

L.P.: Am învățat pe cheltuiala mea că în lume nu există adevăr, și nu puteam tolera acest lucru , întrucât nu aș fi știut cum să-mi ghidez existența, ce ideal să adopt. În lipsa a ceva mai bun, a trebuit să mă dirijez singur, să-mi fiu propriul “maestru”.

C.M.: Întorcându-ne la personalitatea dumneavoastră, sunteți un tehnician prin educație, dar un umanist prin vocație.

Vă rog să descrieți traseul care v-a condus la aceste succese. Ce v-a determinat să alegeți implicarea în același timp în poezie și în filozofie?

L.P.: Am frecventat cu plăcere Institutul Tehnic, cu rezultate pe care le-aș defini “discutabile”. Dar iubeam istoria, literatura și filozofia, care m-au pasionat tot mai mult pe parcursul acestei călătorii entuziasmante și dificile care este cunoașterea umană. Dacă am reușit să găsesc vreun răspuns util la aceste chestiuni nerezolvate, în calitate de autotidact îl consider un succes...

Cât privește binomul poezie-filozofie, se știe că au aceeași  origine, întrucât poezia se naște ca formă expresivă privilegiată pentru investigarea lucrurilor superioare, de la metafizici la teogonii, de la teorie la ontologie, de la epica religioasă la profeție...

Din păcate acest caracter dens al poeziei s-a pierdut în ceața lipsei de experiență, s-a dizolvat în “filozofia” unei cronici mărunte și autoreferențiale.

C.M.:Una dintre misiunile “Proiectului Athanòr” este aceea de a apăra drepturile imigranților.

Dați-ne câteva exemple.

L.P.: Peste o generație sau două, indiferent dacă o vrem sau nu, nu vor mai fi diferențe între imigranți și “autohtoni”, dat fiind faptul că în timpurile noastre granițele nu-și mai au locul: fie că sunt politice, mentale sau doar geografice. De aceea susțin principiile universale de libertate, fraternitate și demnitate care – chiar luând în considerare diversele ascendențe culturale – , își au mai degrabă originea în conștientizarea reciprocității obligațiilor decât în pretinsa recunoaștere a reciprocității drepturilor, care sunt succesive și nu “a priori” (pentru a o cita pe Simone Weil).

Acest lucru presupune să abandonezi acele contagioase “categorii opuse” din pricina cărora gândirea occidentală a avut numai de suferit, deoarece o lume globalizată sub egida totalizatoare a preamultului “Eu” nu poate să suporte în interiorul ei acestă nenorocire... Trebuie să învețe în schimb «Regula» alchimistului, care consideră «coincidentia oppositorum» drept ‘Calea Regală’.

C.M.: Dumneavoastră ați fost în România și trebuie să fi gustat măcar un pic din cultura și civilizația române. Ce v-a impresionat cel mai mult, și cum aveți de gând să realizați o comunicare între culturile noastre astăzi, când unii ziariști continuă să vadă în fiecare imigrant român un posibil delincvent?

L.P.:Ceea ce am găsit în România m-a impresionat mai mult în ceea ce privește asemănările decât diferențele: suntem fii ai aceluiași pământ și ai aceleiași moșteniri culturale. Cât privește ce-a de-a doua parte a întrebării dumneavoastră, acest lucru depinde nu atât de modul de gândire cât de privarea de unele instrumente autonome de judecată pe care SISTEMUL o impune, neacceptarea acesteia fiind pedepsită prin emarginare. Sunt cutremurările PREJUDECĂŢII,  ce se află după cum bine se știe printre resursele reziduale ale acelor PUTERI ce-și văd fundamentul propriei credibilități clătinând-se. Adică presimt decrepitudinea iminentă și căderea acelor așa-numite MODELE CULTURALE pe care PUTERILE le impuseseră. 

C.M.:Privind spre viitor, care va fi evenimentul cel mai apropiat din agenda dumneavoastră?

L.P.Cu siguranță în aprilie 2010 Athanòr va fi în România nu doar ca mărturie a lăgăturilor din trecut, ci și pentru a instaura altele noi, la fel de longeve și fecunde.

Mulțumesc pentru atenția pe care mi-ați acordat-o.

Cu respect, 
Cristina Mihai

(Traducere    Iulia Nănău)