Interviu cu scriitoarea Felicia Mihali
Prima dată am citit despre
Felicia Mihali în “Evenimentul Zilei”, cotidianul la care şi ea a fost
jurnalistă pentru paginile culturale. Atunci ni se prezenta o scriitoare plină
de forţă, gata să spargă canoanele şi să-şi apere «cu dinţii» părerile despre
lume şi viaţă. Mai ales viaţa satului românesc. Apoi am văzut-o la televizor,
ca tânără speranţă a scrisului în Quebec,
Canada şi, ceva
mai târziu, am întâlnit-o, «în carne şi oase», ca autoare consacrată de critică
literară, iubită de public. O fiinţă frumoasă, delicată, fără aere de vedetism.
Scriitoarea Felicia Mihali a publicat şase volume, dintre care trei au fost scrise direct în franceză, iar celelalte în română. Ea continuă un drum început în secolul XIX de către Iulia Hasdeu şi construit cu multă eleganţă de către Elena Văcărescu, Anne de Noailles, apoi Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade. Astăzi, la Paris, ştafeta a fost preluată de Matei Vişniec, iar la Montreal, în Lumea Nouă, de către Felicia Mihali.
Cristina Mihai: După
propriile-ţi spuse, Felicia, te încadrezi în ceea ce se numeşte literatura
migrantă. Un concept nou, care nu se referă numai la faptul că autorii au ales
să trăiască în alte ţări decât cele natale, dar şi pentru că reuşesc să aducă
în aceeaşi orchestră sonorităţi culturale extrem de diferite, de la Est la
Vest, de la Nord la Sud. Ai studiat la Univeristatea din Bucureşti limba
franceză, limba olandeză şi mandarină. Deci, cum ai descrie acest nou curent literar?
Felicia Mihali:
Îmi este greu să vorbesc despre literatura migrantă, atâta timp cât mulţi
dintre scriitorii care s-ar înscrie în acest curent, precum Dani Laferriére, îl
consideră un termen degradant, sinonim cu literatura minoră. Pentru mine
literatura migrantă nu e decât o apelaţie oarecare, un capitol în istoria
literară, precum modernismul sau postmodernismul. Nu trebuie să ne fie ruşine
de termenul în sine, ci de calitatea operelor care fac parte din acest curent.
Or, după mine, literatura migrantă începe în forţă cu autori precum Vladimir
Nabokov şi Nina Berberova. Berberova scria că, în 1925, când a început Chroniques de Baillancourt, şi-a
dat seama că nu e tentată să vorbească nici despre Rusia, nici despre Franţa.
Atunci, a ales să scrie despre acea pătură de emigranţi produşi de revoluţia
rusă, care, o dată ajunşi la Paris, trăiesc cu eterna nostalgie a unui
paradis pierdut, incapabili să se adapteze la o altă cultură. Cred că
literatura migrantă tratează în general despre oameni care au pierdut o patrie
fără să găsească o alta. Un autor migrant nu e niciodată nostalgic, el doar
scrie despre personaje nostalgice din ţara de
origine.
C.M.: Pe hârtie
ai două identităţi : română şi canadiană. Sufleteşte, s-a adăugat şi o a
treia: cea din Quebec.
Cum le împaci?
F.M.: În aparenţă,
se poate crede că între cele două sau trei ar fi o stare conflictuală. În ce
mă priveşte, singura perioadă când am
simţit acea discrepanţă între mine şi
lumea de aici a fost în primii ani, când mă ruşinam de accentul meu românesc.
Acum, faptul că mă exprim în trei limbi în fiecare zi, că scriu în franceză şi
că citesc în general în engleză, mi se pare un mare privilegiu. Nu mai concep
să trăiesc într-o singură limbă, într-o ţară
cu o identitate unitară. Pentru cineva care trăieşte din scris, accesul la trei
culturi diferite nu poate fi decât un mare avantaj.
C.M.: Pe lângă
admiraţia pentru faptul că scrii foarte bine şi atrăgător în limba franceză,
apare şi întrebarea: Care au fost capcanele trecerii de la creaţia în română la
cea în franceză?
F.M.: Capacitatea
de a scrie într-o altă limbă decât cea maternă nu ţine de miracol, ci de
perseverenţă. În cazul meu, nu se poate vorbi de o atracţie specială pentru
franceză, cum încearcă să îmi smulgă afirmaţiile anumiţi cronicari de aici.
Franceza nu a fost niciodată favorita mea printre limbile învăţate în ţară. La vremea când o învăţăm la şcoală era şi greu să
te îndrăgosteşti de ea, pentru că o studiam prin intermediul clasicilor, Hugo,
Daudet şi toată galeria de autori permişi de cenzura comunistă. Cum să
înţelegi ce înseamnă cu adevărat limba şi cultura franceză, când analizezi
Gavroche la saţietate. Dar îndată ce am venit în Quebec, nu am pus niciodată la îndoială
faptul că, dacă vreau să public aici, va trebui să renunţ la română. Or în Quebec, franceza era mai
la îndemână pentru mine decât engleza, spre norocul meu, pentru că multe
lucruri dormitau în mine de pe vremea când analizam patriotismul lui Gavroche.
În acest moment iubesc nespus franceza, pentru că îmi este la îndemână şi o
utilizez cu facilitate. Departe de mine însă,
de a deveni un prozelit al francezei ca cea mai frumoasă limbă de pe
pământ. Toate limbile pământului sunt comori şi e păcat că mulţi indivizi nu au
acces în viaţa lor decât la una singură.
C.M.: Şi în Ţara Brânzei şi în romanul Dina,
creat direct în franceză, tratezi “bărbăteşte” lumea satului de la noi. De
fapt, răstorni nişte mituri sau, poate, mai exact, pui o oglindă asupra
satului românesc actual, din zona de sud a ţării, diferit de lumea mirifică a
lui Blaga sau de aşezările de munte care n-au suportat în întregime tăvălugul comunist şi, în consecinţă, mai pot avea
veşnicii salvatoare. Practic, ce diferenţiază satul de-acum de cel de
altădată? Ce l-ar putea reabilita?
F.M.: Satul
românesc în forma actuală nu trebuie reabilitat, ci modificat din temelie, dacă
nu distrus. Satul românesc, aşa cum l-am cunoscut eu în Câmpia Bărăganului, nu
are nimic de invidiat şi nici de transmis. Oamenii trăiesc ca în epoca de
piatră, fără cel mai mic confort, departe de cele mai elementare norme de
igienă şi de civilizaţie. Aşa ceva nu trebuie perpetuat; bătrâni care mor
dintr-o simplă răceală pentru că nu au acces la un medic, canceroşi care îşi
dau duhul acasă în chinuri înfiorătoare, bărbaţi alcoolici, neveste bătute şi
alungate de acasă în mijlocul nopţii. Ce
ar trebui făcut e greu de spus. Nu sunt în măsură să dau soluţii, mai ales ca
ajutoarele care vin pentru îmbunătăţirea infrastructurilor intră în buzunarul
primarilor. Pentru satul românesc, ceasul s-a oprit undeva înainte de Al Doilea
Război Mondial. În acest moment, niciun nostalgic nu ar trebui să viseze la
înnodarea relaţiilor cu acele structuri, ci cu clădirea a ceva nou. O primă
soluţie ar fi să se asfalteze drumurile comunale, să se introducă apă curentă
şi canalizare. Cât timp aceste trei condiţii elementare nu sunt îndeplinite,
nu e nimic de reabilitat în satul românesc în care am trăit. Îmi permit să spun
că sunt şi zone, precum Câmpia de Vest, unde tradiţiile se împletesc bine cu
normele moderne de trai.
C.M.: Te-ai
caracterizat drept «fată de la ţară», în sensul de fiinţă obişnuită cu o
anumită tenacitate, disciplină a muncii şi rezistenţă în faţa asperităţilor
vieţii. Te rog să dezvolţi puţin acest aspect care te-a ajutat să te adaptezi
la oraş, în Bucureşti şi, mai apoi, într-o mare metropolă din Lumea Nouă, adică
la Montreal.
F.M.: Primul sens
în care am folosit acest termen a fost ca să marchez un individ plin de
complexe. În prima perioadă a vieţii mele am suferit îngrozitor de aceste
racile ale unei origini care nu îţi oferea mai mult decât un loc la un liceu
industrial mizerabil, un pat într-un internat insalubru, foame şi frig. În jur,
nimeni care să te ajute, să te sprijine, să te sfătuiască. În România
anilor ’80-‘90, cam asta însemna fată de
la ţară. E ciudat cum literatura a spălat acest păcat şi l-a transformat
într-un model literar chiar. Recunosc că încă aş schimba această origine cu
cei privilegiaţi de soartă, dar atâta timp cât nu se poate, am învăţat să
profit de cele câteva atuuri ale acestei condiţii. Cel mai mare avantaj este
proiecţia pe care o fac asupra celorlalţi. Ţăranii printre care am crescut
erau fiinţe puţin sofisticate. Asta nu însemna prostie, ci o anume lectură a
intenţiilor la primul nivel, prin tradiţie. Departe de ei ideea de a atribui un
dublu sens la o promisiune sau la o afirmaţie. Lipsa contractelor scrise între
părţi făcea ca esenţială pentru buna funcţionare a vieţii să fie cuvântul dat.
Eu sunt ca ei: nu atribui niciodată un dublu sens la ce mi se spune şi, în
niciun caz, unul malefic. În mod natural, cred în modestie, onestitate şi bună
credinţă. Iar dacă, la rândul meu, nu satisfac totdeauna aceste criterii, este
pentru că nu mai sunt o fată de la ţară.
C.M.: În Dina
eşti o poveste aproape reală, pe un fundal tradiţional balcanic. Ai declarat că
te-a influenţat Ismail Kadare cu acea forţă a tradiţiei, a familiei, a
rădăcinilor care depăşesc raţionalul. Dacă la el apare aspectul pozitiv al
tradiţiei, tu ai optat pentru unul negativ. La întrebarea: «Cine a ucis-o pe
Dina?», un adevărat fir roşu al romanului, răspunsul este: «Noi
toţi.Tradiţia a omorât-o». Şi, aş adăuga că a fost o dublă ucidere: nu numai
fizică, dar şi interioară. De ce această opţiune?
F.M.: Pentru multe
femei care trăiesc într-o societate patriarhală, cum este încă cea românească,
mai ales la sat, tradiţia este o cămaşă de forţă, ceva care limitează mişcările
la minimum. O femeie care încearcă să se elibereze poartă un nume foarte puţin
flateur. Scrierea acestui roman a plecat
de la această constatare spre crearea personajului Dina, şi nu invers. Aşa cum
am cunoscut-o eu, tradiţia nu era decât un lanţ, iar viaţa, în astfel de condiţii,
o formă de prizonierat. Ce e mai trist e că, uneori, cei mai teribili gardieni
ai femeilor nu sunt bărbaţii, ci celelalte femei. Ca să trăiască altfel,
femeile ar trebui mai întâi să se elibereze de ele însele. Pe de altă parte, femeile
scriitor care îşi iau libertatea de a vorbi despre femei sunt tratate de
colegii scriitori drept feministe, termen folosit evident în sens negativ. Feminismul
este un curent demult depăşit, dar termenul ca atare a rămas ca o acuzaţie la
adresa celor care îşi permit să spună numai un cuvânt rău despre bărbaţi. Şi, deşi feminismul a apus chiar şi în ţara
care l-a văzut născându-se, România e o ţară
care ar avea nevoie de acest curent în forma lui dură. Ştiu că există excepţii
şi că multe femei reuşesc să îşi facă o carieră, fără a fi fiica sau amanta
cuiva. Dar numărul celor care nu reuşesc doar pentru că sunt femei este
covârşitor de mare, număr care confirmă regula. Multe femei nu reuşesc, doar
pentru că au fost convinse că sunt inferioare bărbaţilor. Şi, mai ales, sunt
sigure că o femeie respectabilă este o sclavă a menajului, a familiei, a
copiilor. Nimic rău în a găti, a spăla şi a îngriji copiii, până când acest
lucru este privit ca menirea esenţială a unei femei. Printr-o practică multimilenară,
începută desigur în grotă, o femeie este prin natura ei capabilă să întreţină
un menaj mai bine decât un bărbat. Dar trebuie să fie o opţiune şi nu o
obligaţie.
C.M.: Ai
afirmat că te consideri “o bună
româncă”. Cum trebuie purtată această etichetă?
F.M.: Unul dintre
cele mai grele lucruri este a defini identitatea unui individ, din cauza
clişeelor impuse de societatea de consum. Identitatea unui individ se rezumă
la cele câteva produse sau calităţi ironizate, dar recunoscute de toată lumea?
Sunt nemţii buni ingineri, englezii toţi gentlemani, iar francezul umblă tot
timpul cu bereta pe cap şi bagheta sub braţ? Românul este cineva care mănâncă
mititei şi mămăligă, recită Eminescu, cântă doine şi se îmbracă în iie? Propria
mea definiţie se referă în primul rând la limba maternă. Este român cel care
vorbeşte româna ca limbă maternă sau ca limbă oficială. În cazul meu, atâta
timp cât româna este încă limba pe care o vorbesc cu cea mai mare naturaleţe,
această parte a identităţii mele rămâne extrem de solidă.
C.M.: Într-o
lume flămândă după succes, după bani, după reflectoare, cum priveşte Felicia
Mihali aceste experienţe departe de muritorii de rând: cărţi lăudate de critici
şi de cititori, atât în România, cât şi în Canada?
F.M.: Viaţa mea nu
este decât foarte puţin influenţată de laudele criticilor la adresa cărţilor
mele. Trăiesc în acelaşi loc şi în acelaşi grup de prieteni, iar viaţa mea
cotidiană se desfăşoară după acelaşi ritual. Când eram tânără, îmi imaginam
viaţa unui scriitor plină de strălucire, iar pentru asta sunt de blamat filmele
americane. După patruzeci de ani, ştiu sigur că uneori a fi scriitor nu e
decât un hobby obositor.
C.M.: Nu a fost
tentantă, încă, descrierea trăirilor unui emigrant?
F.M.: Subiectele
sunt gata să vină când autorul e gata să le primească. Probabil că în panoplia
mea de idei mult mai presante erau cele legate de trecut, îngrijorate că ar
putea fi uitate. Rămâne de văzut când şi în ce formă mă vor invada viitoarele
mele personaje imigrante. În orice caz, nu le grăbesc, tot aşa cum nu grăbesc
procesul meu natural de a deveni altceva decât sunt. Scriitura, ca şi
identitatea, se dospeşte îndelung.
C.M.: Noi,
românii, suntem mândri de tine, mai ales cei de la Asociaţia Canadiană a Scriitorilor
Români, ACSR, din care faci parte (sună puţin a limbaj de lemn, dar nu e deloc
aşa), pentru că, realmente, succesele tale devin inspiraţie şi încredere şi în
paşii noştri. Indiferent de domeniu. Ne îmbărbătăm cu: «Se poate!». Ce ne-ai
pregătit în plan literar?
F.M.: De un an
lucrez la un roman care se va numi Răpirea Sabinei, adică L’Enlčvement
de Sabina, o rescriere a două mituri fundamentale pentru cultura greacă
şi cea latină: Danaidele
şi Răpirea Sabinelor. Este un mit modern construit în jurul
constrângerii femeilor în relaţia de mariaj şi felul fiecăreia de a se salva
şi a se elibera de cămaşa de forţă a tradiţiei. Este vorba despre universul
domestic al familiei surprins într-un cadru foarte rustic, construit după
modelul satului românesc medievalizat şi mitizat. Am folosit chiar o variantă
a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, care mi se
pare o parabolă extraordinară despre relaţia noastră cu timpul. De la Ţara
Brânzei nu am mai lucrat cu atâta pasiune la un roman. Este pentru prima
oară când îmi zic că, deşi s-ar putea ca romanul să nu fie publicat niciodată,
totuşi timpul acordat scrierii şi corectării lui a fost una dintre marile
plăceri pe care mi le-am acordat.
C.M.: Ca orice
jurnalist, nu mă pot abţine să nu doresc să aflu şi ce e în spatele cortinei
scriitoriceşti. Aşadar, ce ai pe noptieră? Care e ultimul film care te-a
încântat? Cât de des găteşti mâncare chinezească?
F.M.: Pe noptieră
am cărţile Ninei Berberova, pe care o recitesc. La bibliotecă, când sunt în
criză, mă întorc la autori care m-au încântat odată. Or, cu Berberova, mişcarea
e totdeauna garantată. Ultimul film care mi-a plăcut este Black and White în
Color, o comedie despre colonialismul francez pe Coasta de Fildeş în
timpul Primului Război Mondial. Una dintre cele mai amuzante şi crude priviri
despre aberaţiile colonialismului. Nu mai gătesc mâncare chinezească de când
eram studentă la chineză. Singura mâncare pe care încă o fac cu plăcere
şi ceva talent este cea românească. Cu vârsta, papilele mele gustative refuză
să se extazieze în fata exotismului. Sunt totdeauna receptivă la o chiftea, la
o musaca şi la o baclava. După cum vezi, identitatea cuiva rămâne totdeauna
informă şi greu de definit, pentru că, deşi mănânc ca un turc, nu m-am
considerat niciodată a fi unul.
C.M.: Şi, nu în
ultimul rând, pe ce poziţie se plasează cei din familie: cea de chibiţ
necondiţionat sau de critic la prima mână?
F.M.: În general, nu sunt
cineva care mă omor să dau la citit ce scriu, nici la prieteni, nici la
familie. O singură dată am făcut-o, şi încă mă întreb dacă am făcut bine, pentru
că impresiile contradictorii m-au făcut să mă îndoiesc puternic de proiectul
meu. Prefer ca toată lumea să citească rezultatul între coperţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu