marți, 24 ianuarie 2012

Identităţi şi succese bidimensionale

 Interviu cu scriitoarea Felicia Mihali 



           

             Prima dată am citit despre Felicia Mihali în “Evenimentul Zilei”, cotidianul la care şi ea a fost jurnalistă pentru paginile culturale. Atunci ni se prezenta o scriitoare plină de forţă, gata să spargă canoanele şi să-şi apere «cu dinţii» părerile despre lume şi viaţă. Mai ales viaţa satului românesc. Apoi am văzut-o la televizor, ca tânără speranţă a scrisului în Quebec, Canada şi, ceva mai târziu, am întâlnit-o, «în carne şi oase», ca autoare consacrată de critică literară, iubită de public. O fiinţă frumoasă, delicată, fără aere de vedetism.

Scriitoarea  Felicia Mihali a publicat şase volume, dintre care trei au fost scrise direct în franceză, iar celelalte în română. Ea continuă un drum început în secolul XIX de către Iulia Hasdeu şi construit cu multă eleganţă de către Elena Văcărescu, Anne de Noailles, apoi Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade. Astăzi, la Paris, ştafeta a fost preluată de Matei Vişniec, iar la Montreal, în Lumea Nouă, de către Felicia Mihali.

Cristina Mihai: După propriile-ţi spuse, Felicia, te încadrezi în ceea ce se numeşte literatura migrantă. Un concept nou, care nu se referă numai la faptul că autorii au ales să trăiască în alte ţări decât cele natale, dar şi pentru că reuşesc să aducă în aceeaşi or­chestră sonorităţi culturale extrem de diferite, de la Est la Vest, de la Nord la Sud. Ai studiat la Univeristatea din Bucu­reşti limba franceză, limba olandeză şi mandarină. Deci, cum ai  descrie acest nou curent literar?

Felicia Mihali: Îmi este greu să vor­besc despre literatura migrantă, atâta timp cât mulţi dintre scriitorii care s-ar înscrie în acest curent, precum Dani Laferriére, îl con­si­deră un termen degradant, sinonim cu literatura minoră. Pentru mine literatura migrantă nu e decât o apelaţie oarecare, un capitol în istoria literară, precum moder­nismul sau postmodernismul. Nu trebuie să ne fie ruşine de termenul în sine, ci de cali­tatea operelor care fac parte din acest curent. Or, după mine, literatura migrantă începe în forţă cu autori precum Vladimir Nabokov şi Nina Berberova. Berberova scria că, în 1925, când  a început Chroniques de Baillan­court, şi-a dat seama că nu e tentată să vor­bească nici despre Rusia, nici despre Franţa. Atunci, a ales să scrie despre acea pătură de emigranţi produşi de revoluţia rusă, care, o dată ajunşi la Paris, tră­iesc cu eterna nostal­gie a unui paradis pierdut, incapabili să se adapteze la o altă cultură. Cred că literatura migrantă tratează în general despre oameni care au pierdut o patrie fără să găsească o alta. Un autor migrant nu e niciodată nostal­gic, el doar scrie despre personaje nostalgice din ţara de origine.

C.M.: Pe hârtie ai două identităţi : română şi canadiană. Sufleteşte, s-a adău­gat şi o a treia: cea din Quebec. Cum le îm­­paci?

F.M.: În aparenţă, se poate crede că între cele două sau trei ar fi o stare conflic­tuală. În ce mă  priveşte, singura perioadă când am simţit acea  discrepanţă între mine şi lumea de aici a fost în primii ani, când mă ruşinam de accentul meu românesc. Acum, faptul că mă exprim în trei limbi în fiecare zi, că scriu în franceză şi că citesc în general în engleză, mi se pare un mare privilegiu. Nu mai concep să trăiesc într-o singură lim­bă, într-o ţară cu o identitate unitară. Pentru cineva care trăieşte din scris, accesul la trei culturi diferite nu poate fi decât un mare avantaj.  

C.M.: Pe lângă admiraţia pentru faptul că scrii foarte bine şi atrăgător în limba franceză, apare şi întrebarea: Care au fost capcanele trecerii de la creaţia în română la cea în franceză?

F.M.: Capacitatea de a scrie într-o altă limbă decât cea maternă nu ţine de miracol, ci de perseverenţă. În cazul meu, nu se poate vorbi de o atracţie specială pentru franceză, cum încearcă să îmi smulgă afirmaţiile anumiţi cronicari de aici. Franceza nu a fost niciodată favorita mea printre limbile învăţate în ţară. La vremea când o învăţăm la şcoală era şi greu să te îndrăgosteşti de ea, pentru că o studiam prin intermediul clasicilor, Hugo, Daudet şi toată galeria de autori per­mişi de cenzura comunistă. Cum să înţelegi ce înseamnă cu adevărat limba şi cultura franceză, când analizezi Gavroche la saţietate. Dar îndată ce am venit în Quebec, nu am pus niciodată la îndoială faptul că, dacă vreau să public aici, va trebui să renunţ la română. Or în Quebec, franceza era mai la îndemână pentru mine decât engleza, spre norocul meu, pentru că multe lucruri dormitau în mine de pe vremea când analizam patrio­tismul lui Gavroche. În acest moment iubesc nespus franceza, pentru că îmi este la înde­mână şi o utilizez cu facilitate. Departe de mine însă,  de a deveni un prozelit al francezei ca cea mai frumoasă limbă de pe pământ. Toate limbile pământului sunt comori şi e păcat că mulţi indivizi nu au acces în viaţa lor decât la una singură.  

C.M.: Şi în Ţara Brânzei şi în romanul Dina, creat direct în franceză, tratezi “băr­băteşte” lumea satului de la noi. De fapt, răs­torni nişte mituri sau, poate, mai exact, pui o oglindă asupra satului românesc ac­tual, din zona de sud a ţării, diferit de lumea mirifică a lui Blaga sau de aşezările de munte care n-au suportat în întregime tăvă­lugul  comunist şi, în consecinţă, mai pot a­vea veşnicii salva­toare. Practic, ce diferen­ţiază satul de-acum de cel de altădată? Ce l-ar putea reabilita?

F.M.: Satul românesc în forma actuală nu trebuie reabilitat, ci modificat din temelie, dacă nu distrus. Satul românesc, aşa cum l-am cunoscut eu în Câmpia Bărăganului, nu are nimic de invidiat şi nici de transmis. Oamenii trăiesc ca în epoca de piatră, fără cel mai mic confort, departe de cele mai elementare norme de igienă şi de civilizaţie. Aşa ceva nu trebuie perpetuat; bătrâni care mor dintr-o simplă răceală pentru că nu au acces la un medic, canceroşi care îşi dau duhul acasă în chinuri înfiorătoare, bărbaţi alcoolici, neveste bătute şi alungate de acasă în mijlocul  nopţii. Ce ar trebui făcut e greu de spus. Nu sunt în măsură să dau soluţii, mai ales ca ajutoarele care vin pentru îmbu­nă­tăţirea infrastructurilor intră în buzunarul primarilor. Pentru satul românesc, ceasul s-a oprit undeva înainte de Al Doilea Război Mondial. În acest moment, niciun nostalgic nu ar trebui să viseze la înnodarea relaţiilor cu acele structuri, ci cu clădirea a ceva nou. O primă soluţie ar fi să se asfalteze dru­murile comunale, să se introducă apă curentă şi ca­na­lizare. Cât timp aceste trei condiţii ele­mentare nu sunt îndeplinite, nu e nimic de reabilitat în satul românesc în care am trăit. Îmi permit să spun că sunt şi zone, precum Câmpia de Vest, unde tradiţiile se împletesc bine cu normele moderne de trai.

C.M.: Te-ai caracterizat drept «fată de la ţară», în sensul de fiinţă obişnuită cu o anumită tenacitate, disciplină a muncii şi rezistenţă în faţa asperităţilor vieţii. Te rog să dezvolţi puţin acest aspect care te-a ajutat să te adaptezi la oraş, în Bucureşti şi, mai apoi, într-o mare metropolă din Lumea Nouă, adică la Montreal.

F.M.: Primul sens în care am folosit acest termen a fost ca să marchez un individ plin de complexe. În prima perioadă a vieţii mele am suferit îngrozitor de aceste racile ale unei origini care nu îţi oferea mai mult decât un loc la un liceu industrial mizerabil, un pat într-un internat insalubru, foame şi frig. În jur, nimeni care să te ajute, să te spri­jine, să te sfătuiască. În România anilor  ’80-‘90, cam asta însemna fată de la ţară. E ciudat cum literatura a spălat acest păcat şi l-a transformat într-un model literar chiar. Re­cunosc că încă aş schimba această origine cu cei privilegiaţi de soartă, dar atâta timp cât nu se poate, am învăţat să profit de cele câteva a­tuuri ale acestei condiţii. Cel mai mare avantaj este proiecţia pe care o fac a­su­pra celorlalţi. Ţăranii printre care am cres­cut erau fiinţe puţin sofisticate. Asta nu însemna prostie, ci o anume lectură a intenţiilor la primul nivel, prin tradiţie. Departe de ei ideea de a atribui un dublu sens la o promisiune sau la o afirmaţie. Lipsa con­tractelor scrise între părţi făcea ca esenţială pentru buna funcţionare a vieţii să fie cuvân­tul dat. Eu sunt ca ei: nu atribui niciodată un dublu sens la ce mi se spune şi, în niciun caz, unul malefic. În mod natural, cred în modestie, onestitate şi bună credinţă. Iar dacă, la rândul meu, nu satisfac totdeauna aceste criterii, este pentru că nu mai sunt o fată de la ţară. 

C.M.: În Dina eşti o poveste aproape reală, pe un fundal tradiţional balcanic. Ai declarat că te-a influenţat Ismail Kadare cu acea forţă a tradiţiei, a familiei, a rădăcinilor care depăşesc raţionalul. Dacă la el apare aspectul pozitiv al tradiţiei, tu ai optat pentru unul negativ. La întrebarea: «Cine a ucis-o pe Dina?», un adevărat fir roşu al romanului, răspunsul este: «Noi toţi.Tradiţia a omo­rât-o». Şi, aş adăuga că a fost o dublă ucidere: nu numai fizică, dar şi interioară. De ce această opţiune?

F.M.: Pentru multe femei care trăiesc într-o societate patriarhală, cum este încă cea românească, mai ales la sat, tradiţia este o cămaşă de forţă, ceva care limitează miş­cările la minimum. O femeie care încearcă să se elibereze poartă un nume foarte puţin flateur.  Scrierea acestui roman a plecat de la această constatare spre crearea persona­jului Dina, şi nu invers. Aşa cum am cu­noscut-o eu, tradiţia nu era decât un lanţ, iar viaţa, în astfel de condi­ţii, o formă de prizonierat. Ce e mai trist e că, une­ori, cei mai teribili gardieni ai femeilor nu sunt bărbaţii, ci celelalte femei. Ca să trăiască altfel, femeile ar trebui mai întâi să se elibereze de ele însele. Pe de altă parte, fe­meile scriitor care îşi iau libertatea de a vorbi despre femei sunt tratate de colegii scriitori drept feministe, termen folosit evident în sens negativ. Femi­nismul este un curent demult depăşit, dar ter­menul ca atare a rămas ca o acuzaţie la adresa celor care îşi permit să spună numai un cuvânt rău despre bărbaţi.  Şi, deşi feminismul a apus chiar şi în ţara care l-a văzut născându-se, Ro­mânia e o ţară care ar avea nevoie de acest curent în forma lui dură. Ştiu că există excepţii şi că multe femei reuşesc să îşi facă o carieră, fără a fi fiica sau amanta cuiva. Dar numărul celor care nu reuşesc doar pentru că sunt femei este covârşitor de mare, număr care confir­mă regula. Multe femei nu reuşesc, doar pentru că au fost convinse că sunt inferioare bărbaţilor. Şi, mai ales, sunt sigure că o fe­meie respectabilă este o sclavă a menajului, a familiei, a copiilor. Nimic rău în a găti, a spăla şi a îngriji copiii, până când acest lucru este privit ca menirea e­sen­ţială a unei femei. Printr-o practică multi­milenară, începută desigur în grotă, o femeie este prin natura ei capabilă să întreţină un menaj mai bine decât un bărbat. Dar trebuie să fie o opţiune şi nu o obligaţie.   

C.M.: Ai afirmat  că te consideri “o bună româncă”. Cum trebuie purtată această etichetă?

F.M.: Unul dintre cele mai grele lucruri este a defini identitatea unui individ, din cauza clişeelor impuse de societatea de consum. I­den­titatea unui individ se rezumă la cele câteva produse sau calităţi ironizate, dar recunoscute de toată lumea? Sunt nemţii buni ingineri, englezii toţi gentlemani, iar francezul umblă tot timpul cu bereta pe cap şi bagheta sub braţ? Românul este cineva care mănâncă mititei şi mămăligă, recită Eminescu, cântă doine şi se îmbracă în iie? Propria mea definiţie se referă în primul rând la limba maternă. Este român cel care vor­beşte româna ca limbă maternă sau ca limbă oficială. În cazul meu, atâta timp cât româna este încă limba pe care o vorbesc cu cea mai mare naturaleţe, această parte a identităţii mele rămâne extrem de solidă.

C.M.: Într-o lume flămândă după succes, după bani, după reflectoare, cum priveşte Felicia Mihali aceste experienţe departe de muritorii de rând: cărţi lăudate de critici şi de cititori, atât în România, cât şi în Canada?

F.M.: Viaţa mea nu este decât foarte puţin influenţată de laudele criticilor la adresa cărţilor mele. Trăiesc în acelaşi loc şi în ace­laşi grup de prieteni, iar viaţa mea cotidiană se desfăşoară după acelaşi ritual. Când eram tânără, îmi imaginam viaţa unui scriitor plină de strălucire, iar pentru asta sunt de blamat filmele americane. După patruzeci de ani, ştiu sigur că uneori a fi scriitor nu e decât un hobby obositor.

C.M.: Nu a fost tentantă, încă, descri­erea trăirilor unui emigrant?

F.M.: Subiectele sunt gata să vină când autorul e gata să le primească. Probabil că în panoplia mea de idei mult mai presante erau cele legate de trecut, îngrijorate că ar putea fi uitate. Rămâne de văzut când şi în ce formă mă vor invada viitoarele mele per­sonaje imigrante. În orice caz, nu le gră­besc, tot aşa cum nu gră­besc procesul meu natural de a deveni altceva decât sunt. Scri­itura, ca şi identitatea, se dospeşte îndelung.

C.M.: Noi, românii, suntem mândri de tine, mai ales cei de la Asociaţia Canadiană a Scri­itorilor Români, ACSR, din care faci parte (sună puţin a limbaj de lemn, dar nu e deloc aşa), pentru că, realmente, succesele tale devin inspiraţie şi încredere şi în paşii noştri. Indiferent de domeniu. Ne îmbăr­bătăm cu: «Se poate!». Ce ne-ai pregătit în plan literar?

F.M.: De un an lucrez la un roman care se va numi Răpirea Sabinei, adică L’Enlčvement de Sabina, o rescriere a do­uă mituri funda­mentale pentru cultura greacă şi cea latină: Danaidele şi Răpirea Sabinelor. Este un mit modern construit în jurul constrângerii femeilor în relaţia de ma­riaj şi felul fiecăreia de a se salva şi a se elibera de cămaşa de forţă a tradiţiei. Este vorba despre universul domestic al familiei surprins într-un cadru foarte rustic, cons­truit după modelul satului românesc me­die­valizat şi mitizat. Am folosit chiar o variantă a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, care mi se pare o parabolă extra­ordinară despre relaţia noastră cu timpul. De la Ţara Brân­zei nu am mai lucrat cu atâta pasiune la un roman. Este pentru prima oară când îmi zic că, deşi s-ar putea ca romanul să nu fie publicat niciodată, totuşi timpul acordat scrierii şi corectării lui a fost una dintre marile plăceri pe care mi le-am acordat. 

C.M.: Ca orice jurnalist, nu mă pot abţine să nu doresc să aflu şi ce e în spatele cortinei scriitoriceşti. Aşadar, ce ai pe nop­tieră? Care e ultimul film care te-a încântat? Cât de des găteşti mâncare chinezească?

F.M.: Pe noptieră am cărţile Ninei Berberova, pe care o recitesc. La bibliotecă, când sunt în criză, mă întorc la autori care m-au încântat odată. Or, cu Berberova, miş­carea e totdeauna garantată. Ultimul film care mi-a plăcut este Black and White în Color, o comedie despre colonialismul fran­cez pe Coasta de Fildeş în timpul Primului Război Mondial. Una dintre cele mai amu­zante şi crude priviri despre aberaţiile colonialismului. Nu mai gătesc mâncare chinezească de când eram studentă la chi­neză. Singura mâncare pe care încă o fac cu plăcere şi ceva talent este cea româ­neas­că. Cu vârsta, papilele mele gustative refuză să se extazieze în fata exotismului. Sunt tot­deauna receptivă la o chiftea, la o mu­sa­ca şi la o baclava. După cum vezi, iden­titatea cuiva rămâne totdeauna informă şi greu de definit, pentru că, deşi mănânc ca un turc, nu m-am considerat niciodată a fi unul.  

C.M.: Şi, nu în ultimul rând, pe ce po­ziţie se plasează cei din familie: cea de chibiţ necondiţionat sau de critic la prima mână?

F.M.: În general, nu sunt cineva care mă omor să dau la citit ce scriu, nici la prie­teni, nici la familie. O singură dată am făcut-o, şi încă mă întreb dacă am făcut bine, pen­tru că impresiile contradictorii m-au făcut să mă îndoiesc puter­nic de proiectul meu. Prefer ca toată lumea să citească rezultatul între coperţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu