Cristina e jurnalistă cu exerciţiu la Studioul regional de radio Timişoara, unde a realizat emisiuni ca: Eva în mileniul 3, emisiuni pentru vârsta a treia şi alte emisiuni cu caracter social. În şcoala românească a dobândit solide cunoştinte profesionale şi de cultură generală, dar şi deschiderea de cunoaştere continuă şi aprofundată. Astfel, a urmat un masterat în Politici publice la Universitatea CARLETON, Ottawa, Cursuri de jurnalism la BBC Londra şi New York. Acum este, vicepreşedintă a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Canada, ea însăşi fiind semnatara unei cărţi de interviuri cu scriitori din Diaspora şi a unei cărţi de literatură pentru copii.
Activă în domeniul jurnalistic prin multele intreviuri realizate cu
personalităţi marcante din Canada, a ales să înfrunte problemele pe care
ţi le pune în faţă orice strămutare în alt spaţiu spiritual şi
cultural, locuieşte în Canada, Ottawa. Este preocupată permanent de
păstrarea unei legături culturale cu România, de promovarea culturii
şi faptelor pozitive din istoria şi viaţa poporului român, se
străduieşte să stabilească relaţii culturale ale românilor cu
străinătatea. Organizează acţiuni care dovedesc realmente că România
este o voce culturală demnă de luat în seamă pe mai multe meridiane.
Suntem cu toţii plecaţi dintr-un motiv sau altul la zeci de mii de km
de ţară şi sigur că mulţi dintre cititorii noştri din Australia (şi nu
numai) ar vrea să ştie cum o duc cei care au ales Canada. Şi eu mi-aş
fi dorit să ajung acolo însă soarta a dictat altcum.
Cristina Mihai: Aici vă voi surprinde, poate: n-am
părăsit niciodată România intelectual. Nici nu am cum, pentru că sunt
atât de legată de ea şi sunt formată de şcoala şi gândirea românească, o
structură care ne leagă, în primul rând, de Europa Ocidentală (e o
chestiune de antropologie culturală), dar şi cu legături în lumea
estică, orientală.
BT: Ai ales Canada, când şi cum ?
CM: De fapt soţul meu este cel care a ales Canada,
din motive profesionale şi, poate, şi pentru că se face o reclamă atât
de puternică acestei ţări. Eu... mai mult m-am supus pentru binele
familiei. În schimb, am ales Ottawa, ca un loc mai bun pentru copii şi
pentru noi, în sensul că e mai liniştită decât Toronto, Montreal şi
pentru că are o viaţă culturală destul de intensă pentru continentul
nord-american.
BT: În ce măsură un intelectual român poate aduce ceva nou
din punct de vedere cultural în diaspora canadiană, binecunoscut fiind
faptul că multiculturalitatea este la ea acasă în Canada?
CM: Dacă e să vorbim de comunitatea noastră,
românească, întotdeauna cei veniţi de – acasă, din România (pentru
mulţi, acasă înseamnă tot România) aduc o limbă proaspătă şi o
mentalitate în ton cu ce se întâmplă pe vechiul continent. Unele sunt
bune, altele foarte bune, altele, poate, că trebuie schimbate. Anumite
tradiţii se întreţin tocmai prin venirea celor noi, cum ar fi
Mărţişorul, sau cele de Paşte şi de Crăciun, ba am auzit şi de ziua
femeii. Un lucru chiar hilar este ca în Canada ziua Muncii este în prima
luni din septembrie, când în aproape toată lumea se sărbătoreşte în
1Mai.
Şi, nu în ultimul rând, pulsul străzii vis-a-vis de situaţia politică şi de alte teme.
Dacă e să vorbim despre societatea canadiană în ansamblu, consider că
Europa, mai ales cea din Estul politic, un Est considerat aşa după
împărţirea de la Yalta, din 1943, (pentru că social-cultural şi istoric
noi suntem mai mult central europeni), are multe de oferit Canadei,
întregului continent american şi chiar şi vestului european.
Poate părea surprinzător pentru mulţi, pentru că suntem obişnuiţi să
vedem lucrurile numai prin interpretarea vestică, anglo-americană sau
franceză sau germană, dar , repet, noi avem multe de adus. Ce? Este
întrebarea normală, legitimă. Un anume echilibru şi o anumită
perspectivă asupra vieţii, determinate de istoria noastră. Să mă refer
la România: pentru cei care cunosc cât de cât istoria noastră, ştiu că
putem oferi multe celorlalte naţiuni. Am ştiut să ţinem un echilibru în
faţa valurilor otomane şi tătare şi, mai mult, să avem victorii în
luptele cu ei. Nu e un lucru uşor, trebuie doar reamintit şi găsite
nenumărate surse de insipraţie pentru zilele de astăzi. În faţa
comunismului, deşi la suprafaţă am fost frânţi (şi la fel pot fi
considerate şi alte popoare din aceeaşi zonă), am continuat să luptăm,
cu intensităţi şi mijloace diferite, pentru ideea de libertate, de
demnitate. Martirajul, îndurarea şi dedicarea au conotaţii puţin
diferite în această parte de lume, dar dacă privim lucrurile la scară
istorică, vedem că noi şi alţii din aceeaşi regiune, am reuşit să
rezistăm în istorie în ciuda multor vicisitutidini. Explicaţia constă,
aşa cum am spus în lupta în diferite forme, în îndurare - şi aceasta e o
forma de luptă şi de rezistenţă - şi în păstrarea memoriei. Există la
intelectualul din Est o anumită neîncredere în varii programe politice
sau în noutate, neîncredere venită din experienţa amară de zeci şi sute
de ani, transmisă din generaţie în generaţie, care îl face să vadă şi
reversul medaliei. În Vest mai rar se întâlnesc astfel de cazuri, pentru
că sunt obişnuiţi doar cu o anumită faţetă a lucrurilor, care în ultima
sută de ani (poate şi mai mult ) a fost câştigătoare, dar care poate
oferi surprize.
Desigur, că avem şi chestiuni care ne apasă, şi anume lipsa de
încredere (iată că poate fi şi un aliat şi un duşman) şi o coeziune mai
slabă între noi, cei din Est, comparativ cu intelectualii din vest.
Dar, pentru că ai întrebat ce putem aduce nou, consider că lucrurile
expuse mai sus sunt importante. Şi, mai presus de ele, credinţa în
Dumnezeu, care aici este atât de ridiculizată, dar care pe noi ne-a
salvat din multe situaţii critice.
CM: Multă tenacitate. Deşi nu am venit la pomul
laudat cu sacul, am fost tare mirată când am văzut că multe chestiuni nu
merg ca pe roate, aşa cum ne imaginam din România. De exemplu: a
trebuit să alerg (la propiu şi la figurat)_pentru fiecare act care a
trebuit făcut aici. : ''Mai veniţi mâine, vă mai trebuie documentul
cutare'', după ce l-am adus, ''Ah, mai e nevoie şi de cealaltă foaie,
de semnătura X şi de cerificatul Y'', lucruri de neînchipuit când eram
acasă. Chiar mi-am zis : ''uite că la Poliţia din Timişoara, la
Paşapoarte, erau afişate pe o tablă toate actele de care aveai nevoie
şi lucrurile au mers normal''. Trebuie să-i laud pe ai noştri, din
Timişoara, că acum situaţia e şi mai bună, mă refer la secţia
Paşapoarte, merge rapid şi elegant, până şi sediul fiind într-un nou
centru comercial (că nu ştiu de ce trebuie să-i zică lumea mall).
Tot de tenacitate am avut nevoie şi pentru înscrierea fetelor la
şcoală, şi, poate cu altă ocazie, voi povesti adevăratele odisei prin
care am trecut.
Mai trebuie să menţionez că aceste situaţii au apărut şi pentru că
noi nu am ştiut pe nimeni. Ne-am bazat doar pe informaţiile de pe
internet. Or, internetul şi informaţia oficială, de promovare, e una,
iar realitatea de pe teren e alta.
Dacă e să mergi mai în adâncime, m-aş lega din nou de tenacitate, dar
şi de un echilibru, între a-ţi păstra identitatea ta şi a şti să
acumulezi mentalitatea de aici. Cei care îşi neagă identitatea, îşi taie
rădăcinile, nu se vor integra (deşi pare ciudat) vor fi mereu la
marginea societăţii. Am văzut cazuri, puţine, în care oamenii au ştiut
să-şi păstreze eul tradiţional, naţional şi, în acelaşi timp, să
găsească punţi de comunicare, cele mai deschise fiind cele legate de
voluntariat (dar asta înseamnă muncă, energie, bani daţi în folosul
comunităţii) şi astfel să se integreze în profunzime în societatea din
lumea nouă. Astfel, aşa cum am spus, paradoxal, tăindu-ţi rădăcinile,
rămâi un marginalizat şi trăiesti doar pentru locul de munca şi
legăturile comunitare cu cei de un neam cu tine, fără să fii mulţumit pe
deplin nici într-un loc, nici în celalalt.
Ştiu că ceea ce spun s-ar putea să nu convină multora, da am observat
aceste chestiuni nu numai la ai noştri, dar şi la vecini: sârbi,
croaţi, unguri, bulgari.
Toţi cei care îşi păstrează, îşi promvează identitatea şi în acelaşi
timp sunt gata să facă bine celor din jur, mă refer la acţiunile
organizate, afară de cele făcute prietenilor, vecinilor, reuşesc să
menţină un echilibru care înseamnă o integrare şi nu o anulare.
BT: Care sunt cele mai frecvente greutăţi întâmpinate de un tânăr venit în diaspora canadiană?
CM: Greutăţile sunt legate de locul de muncă. Oricât
de dinamică ar fi piaţa nord-americană, ea are şi câteva ''hibe'' cu
care trebuie să te obişnuieşti rapid: volatilitatea locului de muncă,
faptul că poţi munci orice (sau aproape) până ajugi la un post
corespunzător educaţiei şi experienţei, şi faptul că trebuie să munceşti
chiar orice, ca să-ţi plăteşti datoriile la bănci. Ca şi în Australia,
bunăstarea americană se bazează pe cartea de credit, care foarte rar
scade, ea creşte în timp, pentru că şi nevoile cresc şi pentru că acesta
este sistemul.
BT: Se spune că în anumite ţări adoptive, diaspora
românească nu prea este unită. În Canada este vizibilă o faţă frumoasă a
diasporei, cel puţin la nivel cultural. Sunt ziare în limba română,
sunt manifestări minunate în cadrul Câmpurilor româneşti, s-ar părea că
totul este în armonie, un colţ de ţară adus acolo. Cu stau lucrurile în
realitate?
CM: Sunt foarte multe lucuri bune făcute de români.
De exemplu, comunitatea românească are o serie de organizaţii care nu se
întâlnesc la alte popoare, la alte grupuri de imigranţi, ca de exemplu:
Asociaţia Profesorilor Universitari de Origine Română, Asociaţia
Inginerilor (foarte puternică, mai ales în zona Toronto), Asociaţia
Canadiană a Scriitorilor Români, pe langă multiplele asociaţii şi
organizaţii comunitare şi religioase. Dacă e să ne comparăm cu alte
naţii, mai ales din Europa, avem multe structuri şi e multă vizibilitate
(în comparaţie cu scandinavii sau alţii din fosta Europă de Est).
Partea mai puţin bună este faptul că multe dintre aceste organizaţii
sunt susţinute în viaţă de o mână de oameni, ceilalţi participând puţin
şi cu foarte puţine. E de vină întreaga mentalitate începută prin
anii'80, prin care trebuie să te lepezi de naţia ta ca să-ţi fie bine.
Acel tradiţional deja şi atât de urât ''Să nu mai aud de români!''
Şi, din păcate, imigranţii veniţi după '90, aşa sunt. Dar, vezi,
lepădarea nu e completă, pentru că tot mai vin o dată sau de două ori
pe an la biserică şi încearcă să mai menţină o legătură firavă. Am spus
şi acest aspect nu ca să înec totul în negru şi să dau apă la moară
celor care zic că românii nu se înţeleg (nu suntem noi mai răi ca alţii,
dimpotrivă, şi , aşa cum ţi-am spus, i-am văzut şi pe alţii din Europa
de Est), nu, ci ca să arat că e multă muncă pentru cei care ţin în
viaţă aceste asociaţii, şi că e nevoie de implicare. Câmpul Românesc de
la Hamilton, are o poveste mai lungă, cu totul aparte şi ea e în ton cu
ce am spus mai sus: a fost făcut de români inimoşi, patrioţi, oameni
plecaţi din ţară în urma instalării comunismului, oameni care au
pierdut, literalmente totul, mai puţin viaţa, dar care nu s-au ruşinat
că sunt români şi care au strâns bani şi au făcut acea bijuterie, numită
Câmpul Românesc. Acolo e şi o Alee a Scriitorilor din imigraţie, cu
busturi realizate de maestrul Nica Petre. Sala din acel loc se mai
închiriază şi la alte grupuri etnice sau organizaţii, aşa că lumea poate
cunoaşte câte ceva din cultura şi istoria noastră, deci nu e cu circuit
închis. Un lucru foarte bine gândit.
În final, românii din Canada au facut multe lucruri extraordinare, ca
grup etnic, de asemena ca indivizi, sunt mulţi oameni de valoare, dar e
nevoie ca valurile noi de imigranţi să ştie că trebuie să se implice
mai mult şi să nu se lepede de istoria şi rădăcinile care oricum au
venit cu ei. Nu e niciun câstig, dimpotrivă.
BT: Esti vicepreşedinta Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, o asociaţie mare, prestigioasă, cu nume sonore în arealul cultural românesc. Cu ce activităţi deosebite vă mândriţi? Ce proiecte aveţi în agenda de perspectivă?
CM: Ah, eu sunt mai nouă şi va trebui să vorbesc în
numele unor personalităţi. E un lucru copleşitor, deci te rog şi îi rog
şi pe cititori, să aibă înţelegere.
E o asociaţie extraordinară, Asociatia Scriitorilor de la Montreal
''născută'' acum 10 ani, prin muncă teribilă a unor oameni cu suflet
mare, românesc. Voi da câteva nume, Alex Cetăţeanu, actualul preşedinte,
dr. Ion Ţăranu, Sorin Sonea. Sunt mulţi oameni de valoare: George
Filip, poetul, care bulversase, la modul pozitiv, poezia anilor '70 în
România şi care a continuat să scrie şi să publice, Eugen Caraghiaur, cu
interesante eseuri economice şi de altă natură, preotul Cezar Vasiliu
cu literatură religioasă de mare profunzime, Ion Datcu, venit de curând
din ţară, cu volumele sale de istorie, Ionela Manolescu, expertă în
François Villon, Victor Roşca, cu literatura memorialistică (e vorba de
memorialul durerii din închisorile comuniste şi de rezistenţa în faţa
comunismului), literatura modernă, migrantă este foarte bine
reprezentată de Felicia Mihali, care scrie în franceză acum, dar care a
făcut furori în literatura anilor'90 în România, tot literatură modernă,
feminină, scrisă de asemenea în franceză, semnează şi Irina Egli,
Miruna Tarcău. Dragoş Samoilă vine cu un suflu nou, ceea ce spuneam mai
sus, cu o limbă română de mare fineţe, fiind absolvent de filosofie şi
de religie ortodoxă, cu o scriitură de mare forţă, care nu te lasă să
pui cartea deoparte. Livia Nemţeanu, poetă apreciată în ţară şi în
Canada, este şi cea care a întreţinut cenaclul "Mihai Eminescu". Maia
Vieru, este poetă nu numai în Canada, dar şi în România şi invers, face
reale punţi de legătură între cele două ţări. Luminiţa Suse, scrie când
în română când în engleză, orchestratorul acestor delicate trasee
lingvistice fiind poezia.
Am primit forţe noi în ultima vreme, prin Elena Buică, Camil Moisa, Cătălina Stroe.
Domnul Francisc Dworschak este cel care cu minuţiozitatea omului de
ştiinţă, dumnealui fiind medic, a luat apărarea lui Eliade, în română şi
în engleză, cartea sa, ''În apărarea lui Mircea Eliade'', fiind una de
referinţă, citată şi de Mircea Handoca.
Ca proiecte de viitor: să facem o aniversare frumoasă, la care să
participe nu numai membrii şi simpatizanţii de limbă română , dar şi cei
care iubesc limba şi cultura română. Trebuie spus că sunt membrii
noştri de onoare, excelenţa Sa Gilles Duguay, fostul ambasador al
Canadei la Bucureşti,
Ca realizări, sunt patru participări la Târgul Internaţional de
Carte de la Montreal, e vorba de carte în limba franceză. Românii sunt
singurii care participă la acest târg, cu cărţi în alta limbă şi sunt
singura asociaţie a unui grup etnic din Canada, care participă cu cărţi
ale membrilor asociaţiei. E o mare realizare!!!! Felicitările se cuvin
tuturor membrilor asociaţiei, dar în primul rând preşedintelui, Alex
Cetăţeanu, pentru că pe lângă calităţile de scriitor, o astfel de
poziţie reclamă şi reale calităţi de organizator ( şi chiar filantrop).
Nu în ultimul rând, revista ''Destine Literare'', pe care vă invit să o
cititi.
De fapt puteţi găsi mai multe amănunte la următoarea adresă :
http://www.scriitoriiromani.com/
BT: Ai scris o carte de intreviuri cu scriitori din
diaspora. După cum te cunosc de activă şi având în vedere că sunt mulţi
oameni de cultură români în Canada, cu siguranţă nu te vei opri aici.
Pe când următorul volum?
CM: E o întrebare-provocare. Şi-ţi mulţumesc pentru
ea. Nu pot să-ţi dau un răspuns sigur, dar cert este că doresc o astfel
de continuare. Să dea Dumnezeu să am forţă ca să pot transfera în
realitate proiectele care acum, sunt doar la stadiul de vis.
BT: Crezi într-o relaţie optimă cu ţara, cu cultura contemporană? Care ar fi pârghiile de realizare a unei excelente comunicări?
CM: Aceasta e o întrebare foarte grea (ca şi
celelalte), la care voi răspunde pe scurt, nu pentru că acesta era
răspunsul definitiv, ci pentru că în fiecare zi se poate adăuga ceva nou
la lucrurile deja existente. O legătură constantă se menţine prin
cunoaşterea istoriei şi printr-o privire la scară istorică a neamului,
pe de o parte, pe de alta, prin conectarea la actualitate. Dar nu numai
cea de la televiziune, care mai mult te îngrozeşte, decât te informează,
ci şi prin legăturile cu cei de acasă. De exemplu, îmi place revista
''Banatul'' (am avut ocazia şi să colaborez la ea), ''Oglinda Literară''
(unde de asemenea am colaborat), colaborez la Radio Timişoara şi la
Radio România Cultural şi, de ce nu, mi-aş dori şi cu alte posturi de
acasă şi din lume.
BT: Te-ai gândit vreodată la Australia? Ce crezi despre diaspora română de aici?
CM: În primul rând, mi se pare foarte, foarte ,
foarte departe. Dar faptul că acolo aveţi un post în limba romănă, care
m-a lasat paf, adică mi-a plăcut atât de mult, pentru că e bine realizat
profesional, spune multe despre românii de acolo şi despre dorinţa de a
păstra limba română. Aceasta e o luptă foarte mare şi foarte importantă
pentru orice imigrant (şi nu numai) şi îmi dau seama că nu e uşor. Dar,
bravo!!!
Cristina vreau sa te felicit pantru acest frumos si interesant interviu!
RăspundețiȘtergereIti urez SUCCES,in continuare.
PASTE FERICITE!
Julia Deaconu,
Montreal.